unde termin eu și de unde începi tu

Am aproape 43 de ani și încă învăț să pun limite. Nu e ușor, nu mi-e deloc la îndemână mai ales când te-ai transformat în om mare într-o societate  care măsura cumințenia unui copil în funcție de gradul lui de obediență. Așa erau vremurile, mai ales la școală am priceput asta prin refulările de obicei verbale ale unor dascăli, și am înțeles cumva că un copil bun nu deranjează, nu se opune, e docil și nu face de rușine.

Dar am avut mereu o mare problemă cu bocancul altora în spațiul meu, mai ales la maturitate și simt aproape impulsiv nevoia de a-l scoate afară imediat ce simt că îmi invadează lumea. Dar apoi se stârnesc toate vocile acelea lașe din capul meu care îmi spun nu genera conflict, lasă să zică ce vor și tu fă așa cum știi tu, poate nu asta a fost intenția și e totul doar în capul tău. Ah, ce fac cu mine vocile astea, îmi strâng stomacul ca în foarfeci, mă tulbură pe dinăuntru, mă fac să mă îndoiesc de propria-mi judecată și de propriul meu bun simț.

Pentru că de aici, cred eu, pornește totul. De la bunul simț și o anumită luciditate a noastră vizavi de locul și de rostul nostru în lume. Pornind din această perspectivă încerc să îmi văd de ale mele și să nu fac valuri în viețile celorlalți atunci când n-am ce căuta acolo. Eu cred că e o formă de respect dar și o oarecare formă de încredere, de împuternicire, oarecum în celălalt. Iar atunci când nu suntem pe aceeași potecă, nu am decât să îmi văd de ale mele. Cred că aici, în acest crez al meu, se află acel punct nevrotic care se stârnește la fiecare impertinență, la orice amestec și sfat nesolicitat. Nu o lua personal - zic adeseori nemții atunci când țin musai să-ți facă o observație de care te puteau scuti - ei, uite, că eu nu știu cum să nu o iau personal atunci când e, de fapt, ceva foarte personal. De-asta mi-e greu să o fac blând, cu răbdare, să nu intru direct în miezul frustrării, ci să păstrez tonul calm și mai ales, să răzbesc impulsului de a riposta imediat.

Dacă o gândesc la rece, punând mâna peste gura tuturor acelor voci sfioase din capul meu, care se tem să tulbure liniștea din jur, e totuși cel mai corect lucru. Noi suntem singurii paznici ai tărâmului nostru și îmi spun în mintea mea mereu, ca să-mi limpezesc umbrele acelei părți cuminți a minții mele care fuge de conflicte și ciocniri, că oricine găsește îndrăzneala de a da buzna în spațiul cuiva, trebuie să îsi ia și riscul că poate nu e dorit acolo.