25 septembrie

 

În colț văd o masă liberă. Rafturile pline cu cărți decorează pereții, cu excepția peretelui dinspre stradă, cu geamuri atât de mari, cât să înghită toată lumina zilei. Miroase a cafea și scorțișoară. E toamnă afară, miroase a toamnă înăuntru. E plin de lume și totuși atât de multă pace prin aerul ăsta. Comand o băutură caldă, iar apoi îmi deschid cartea pe care o port cu mine, ca să o închid la loc, nu după multă vreme. Doamnele de la masa de lângă mine vorbesc în franceză, de la o altă masă deslușesc câteva cuvinte în spaniolă. Mă topesc după acest mix de cultură, e unul din motivele pentru care mi s-a lipit atât de tare de suflet orașul ăsta.

Vorbesc în fiecare zi cu oameni din toată lumea, oameni care vorbesc limbi foarte diferite de a mea, oameni ce s-au făcut mari în culturi altele decât cea în care am crescut eu,  oameni cu preocupări diferite de ale mele, și care totuși caută același lucru ca și mine: conectare. Știu asta pentru că îi văd cum reacționează, cum li se schimbă privirea atunci când îi privesc în ochi cu încredere, când le surâd sau când, pur și simplu, le spun că înțeleg. Încerc să înțeleg. Fiindcă doar asta ne ține sufletul laolaltă și nu ne lasă să ne risipim.

Sunt zile când meseria asta mă jumulește pe dinăuntru, când mi se pare că e totul atât de fragil și sfârâmicios, încât un fior de spaimă îmi săgetează corpul. Dar tot meseria asta e și priza mea de încărcare, datorită ei pot alege ușor între relevant și frivolitate, ea mă ține cu piciorele pe pământ și mă ferește să mă pierd în chestii derizorii. Prin ea am prins și mai mare drag de oameni.

Îmi aduce multă bogăție interioară această diversitate din care fac parte în fiecare zi, acest schimb de energie care se întâmplă fără putere de împotrivire între oameni

De la fereastră privesc oamenii din stradă cum pășesc spărgând frigul. Afară e toamnă, înăuntru miroase a scorțișoară. Pe șosea autobuze, tramvaie și mașini curg unele printre altele, oameni de toate felurile trec unii pe lângă alții povestind, râzând sau blocați în propriile lor gânduri. Grăbesc și eu pasul printre ei, văd autobuzul cum se apropie de stație. Mă așez pe locul de lângă fereastra, care devine tot mai pătată de stropi mici de ploaie. Mă uit în jur și văd că e plin de lume. De toate felurile, de toate limbile, eu privesc ploaia cum se lovește de geam, e rece afară și ploaie, și totuși, atât de multă pace în aerul ăsta.