cu mintea aiurea

   Cred că de fiecare dată după ce ieșeam din gardă, mergeam acasă și făceam curățenie. Cumulul de adrenalină și buimăceala unei nopți nedormite îmi creau multă dezordine în minte, pe care încercam cumva să o regăsesc organizând lucrurile din jurul meu. Nu conștientizam atunci substratul acestei nevoi, am reușit asta abia mulți ani după. La fel fac și acum când simt stres, furie sau orice sentiment ce îmi crează deranj emoțional - mă apuc de curățenie. O simt mai degrabă ca un fel de meditație, îmi ține mintea scoasă de pe rotița continuei ruminări a gândurilor și o aruncă într-o stare de introspecție. Meditația sau introspecția nu e ceva ce se face doar ținând ochii închiși și șezând în poziția lotus, am citit pe undeva că e bine să ajungi să le și integrezi în cotidian, în plictisul normalului, în timp ce alergi, pictezi, gătești sau asculți muzică. Sau în timp ce faci curățenie. Cu căștile în urechi și muzica suficient de tare încât să acopere tot zumzetul lăuntric al gân...

  Dacă oamenii ar fi fericiți, nu ar putea fi răi. Dacă oamenii ar fi întregi, nu i-ar vătăma pe ceilalți. Nici prin cuvinte, nici în fapte Eu, Tu... Încerc să devin mai întreagă Îmi curăț rănile, îmi netezesc cicatricile Ce muncă migăloasă... Pe unele poate nici nu ți le-am arătat vreodată. Dar nu e treaba ta să mă pansezi pe mine Nici a mea să te repar pe tine. Cât de ușoară e teoria Atunci când te miști într-o lume zgâriată. Treaba mea e să văd de ale mele Tu ocupă-te de-ale tale. Să știi că nu mi-am căutat niciodată jumătatea Am vrut un om întreg lângă mine, nu doar o jumătate Tu ocupă-te de-ale tale E treaba mea să am grijă de-ale mele Ca să ajungem mai mult decât jumătăți de oameni. Dacă oamenii ar fi fericiți, nu ar putea fi răi. Dacă oamenii ar fi întregi, nu i-ar vătăma pe ceilalți. Eu îmi netezesc cicatricile și îmi curăț rănile Ce muncă migăloasă... Și totuși, e atât de mult frumos prins între cer și pământ. 11 iulie 2025

  Pe plaja asta fierbinte, Cu măslini, leandri înfloriți și cu un cer ce se scaldă blând în mare, În locul ăsta furat de lume și ars de soare, În care buzele mele au gust de sare, Iar pielea mi-e arămie de la aerul încins Pe plaja asta aproape tăcută, În care valurile sunt blânde și curate Și unde nu mă știe nimeni Mi-a zburat gândul la el, Aproape ca într-o doară, și cu mulți ani în urmă La el, bărbatul care obișnuia să-mi spună în fiecare zi că sunt frumoasă. Dar i s-a făcut frică apoi, Așa că a învățat să uite Că mi-ar fi spus asta vreodată.

Ea, o neînfricată într-un trup delicat. El, un boem  cu un suflet cald, ca o pâine aburindă. Îi privesc cu sete, cu ochii plini de ei și cu multă grație spre ceruri fiindcă mi i-a dat mie. Nouă. Și nu doar pe unul, ci pe amândoi, împreună.    Apa e de un turcoaz clar. Așa sunt și ochii ei, mai ales când în ei privește și soarele. Îi are de la tatăl ei. Ochii lui sunt clari și blânzi ca apa asta, exact așa cum îi curg lui emoțiile prin sânge. Și sunt căprui, cu același fel de privire ca a mea, cel mai lăuntric fapt pe care am fost în stare să i-l dau atunci când îl purtam în pântec.    Cresc. Cel mai puternic, dar și cel mai dezarmant lucru pe care îl simt în vremurile din urmă. Nu mai au miros dulce de copii mici, purtați în brațe. Dar au povești, dorințe și opinii, și poți intui oarecum, felul de tineri ce vor fi. Și sunt ai mei, sunt ai noștri, cel mai uimitor fapt de care am fost noi în stare, împreună.    Ea se uită la el cu nesaț, el e protector...

Cu tine de mână, pe străzile astea înguste În orașul încins, cu ferestre atât de aproape una de alta, De ai putea zice uneori că aparțin aceleiași case Cu miros de mare, pește și cuptor, laolaltă Cu femei îndrăznețe, ce-și lasă pielea la vedere Și bărbați ce nu se feresc să mă privească în ochi În acest oraș în care toate femeile sunt "bella" În care se aude muzică pe străzi Și atârnă haine la uscat sub ferestre, În acest oraș toropit de soare Cu catedrale multe și graffiti pe toate zidurile Cu terase pline și copii ce bat mingea alături M-am îndrăgostit naiv și pentru a nu știu câta oară, Din nou de viață.

Sunt zile și zile... Unele în care mi se face un dor nebun de tine Și altele în care te-am uitat. Unele în care mă simt la marginea lumii Și altele în care nu mă îndoiesc deloc de mine. Vin, uneori, zile cu parfum de tei prin ele, Ce mă mângâie pe dinăuntru și mă fac să mă simt acasă Și altele ce-mi deschid hăuri sub talpă, Iar mie mi se face frică că nu am prăjini care să mă țină. Sunt zile și zile... Unele bune și limpezi Și altele în care uit că te-am uitat.