oare, de ce nu mie?

 

Cred că am învățat destul de multe despre oameni. Am senzația că îi pot citi destul de bine, doar lucrez cu ei de douăzeci de ani. Totuși, această atenție mi s-a dezvoltat mult mai târziu, când am devenit eu însămi mai conștientă și atentă la interiorul meu. Când observ un anumit fel de comportament la celălalt, ce mă face să simt disconfort interior, încerc să caut emoția care mă copleșea pe mine în momentele în care reacționam la fel.

Evident, în vremurile acelea nu raționam astfel, reacția mea era doar produsul brut al neajunsului din mine, ce trebuia să-și ia o formă pric care putea să se arate.

Conștientizând acum toate aceste lucruri, îmi vine mai ușor să găsesc înțelegere față de neajunsul celui care protestează cu furie, răutate, comportament narcisic sau orice altă formă de ripostare menită să rănească în ceilalți. Caut să găsesc înțelegere, e mai ușor când știi de unde provine, nu te mai activează în aceeași măsură, și mă  determină mai degrabă să mă retrag, decât să reacționez impulsiv. Această detașare a devenit felul meu de ripostă și de protecție, e limita pe care o așez între mine și celălalt, pentru a nu mă lăsa trasă în tornada interioară a omului inconștient de emoțiile lui.

Am observat că suferința împarte oamenii în două categorii. Unii devin răi și egoiști, arată cu degetul și încearcă să-și mute povara suferinței în cârca altora. Devin o victimă a propriilor slăbiciuni care, sub egoismul răutății, devin și mai evidente.

Pe alții, suferința îi crește pe dinăuntru și îi îmblânzește. Îi smerește, fără a le lua însă puterea. Îi aduce mai aproape de ceilalți, nu-i întoarce împotriva lor, le cizelează orgoliul și îi face mai conștienți de tot ceea ce curge pe lângă ei. Empatici.

Fiecare om își duce propriile lui lupte, fie că le cunoaștem, fie că nu. Când ajungem să înțelegem asta, nu mai avem cum să fim egoiști, nu mai avem cum să îmbrâncim sufletul celuilalt crezând că doar al nostru e important sau  are nevoie de îngrijire.

Cred că e treaba fiecăruia să se îngrijească de rănile lui și să-și găsească drumul spre împăcarea cu ele. Poți cere sprijin, alinare, companie - e o binecuvântare să le ai, dar treaba de făcut rămâne a noastră. Responsabilitatea rămâne a noastră. Nu e nimeni dator să ne salveze.

Atunci când alegi să-ți ții rațiunea la adăpost de brutalitatea durerii sau de egoismul pe care orice pierdere îl generează, în măsuri diferite de la un om la altul (dar e acolo), se naște multă demnitate în felul acesta de a-ți îmblânzi durerea. Iar această demnitate nu te lasă să te pierzi, te încredințează să-ți îngrijești sufletul mai departe, să nu-l lași să se împuțineze și să creadă apoi, că e corect să ia de la ceilalți pentru a-și compensa propria lipsă.

Am și eu în spate umbrele mele. Asta mă ajută mult să empatizez real cu oamenii cu care vorbesc,  în special cu pacienții mei, și îmi permite să trec peste limitele aparente ale suferinței lor. Suferințele reale nu sunt mofturi. Caut mereu să-i îmbărbătez pe oameni, îi încurajez să nu se lase, să nu se frângă în lașitatea fatidicului, ci să-și caute propriile răspunsuri și propriile lor adevăruri. Eu mi le-am căutat pe ale mele, mai descopăr încă, se strâng noduri groase în viața unui om, și cu cât devenim mai conștienți de ele, căutăm și să le și descâlcimmai,  e un drum continuu cu un singur sens.  Am căutat să înțeleg pentru ca să pot ieși de sub povara durerii și a golului ce se naște în fiecare om, atunci când totul devine prea greu. Am vrut să înțeleg pentru a nu mă pierde în egoismul lamentabilului "de ce mie?". Dar, oare, de ce nu mie?

Cărțile ne învață teoria, putem mima că înțelegem, că simțim oarecum la fel, că știm cum ar putea fi. Când treci însă singur prin locuri grele, cele care te fac să bănuiești că, dacă el există cu adevărat, așa ar trebui să se simtă Iadul, emoțiile se nasc direct în carnea ta, mușcă din interiorul tău, îți înmoaie genunchii și-ți îngheață respirația. Devin atunci atât de intime cu tine încât de senzația lor nu vei mai scăpa vreodată. Rămâne prinsă ca un tatuaj, iar atunci când din povestea celuilalt ceva seamănă cu povestea ta,  emoția acelei amintiri pișcă din nou, îți înmoaie din nou genunchii și îți tremură sângele în tine. Știi cum e, fiindcă ai fost și tu acolo cândva. Și de-atunci încolo nu mai poate fi doar despre tine.

Empatia salvează relațiile dintre oameni. Fără ea, chiar și în mijlocul mulțimii, rămânem singuri.