Nu te grabi, copile

     Cand l-am luat pentru prima data in brate m-a cuprins atata dragoste. Apoi teama. Am vazut apoi ca era doar inceputul, ca iubirea aceea  creste  si creste, se expandeaza cu atata putere incat, unori, inca ma copleseste. Din ea imi apar miile de frici si incertitudini, cu ea ma incarc cu energie si rabdare.

     Prin el imi dau seama ca timpul a trecut si pentru mine. Nu l-am simtit. Aproape doi ani au trecut incercati de frici, plini de indoieli, entuziasti la fiecare salt nou, speriati de situatii noi, obositi si totusi atat de vii. Mi-a fost teama sa nu gresesc, imi e inca...

     M-am bucurat cand a inceput sa paseasca, apoi sa mearga sigur fara a mai avea teama ca s-ar putea rani. Acum alerga.. Se intoarce apoi, tot alergand, inapoi in bratele mele.

     A crescut  si se contureaza din ce in ce mai mult in adultul care va deveni, cu parti atat de fidele din mine si din tatal lui. Imi vrea inca in brate si atunci il imbratisez cu nesat, sa-l incarc cu iubire si bine.  Uneori, cand vreau sa-l tin mai mult timp imbratisat, se razvrateste si vrea jos, singur, ca sa-si continue joaca. 

     Acum, cand apar primele semne mai evidente de independenta, il simt cum, incet, incet, se desprinde. Incet, incet isi deschide aripile si invata. Cu fiecare zi care trece e tot mai mare si mai istet, iar eu la fel de mandra. Mandra ca e al meu, fericita ca e al nostru. Mi-e inca bine ca-l am mereu langa mine, ca, atunci cand mi se face dor doar intorc capul si e acolo, la doi pasi de mine. Si cu fiecare zi care trece imi dau seama ca se pregateste tot mai mult sa zboare, ca voi tanji dupa el, ca ii voi auzi mai des vocea decat ii voi vedea chipul. Atunci mi se face frica de dorul pe care va trebui sa-l port si pe care va trebui sa-l ascund ca sa poata trai liber, fara griji pentru mine. 

Stiu, mai e ceva pana atunci, dar timpul zboara prea repede in iubirea noastra.