o fotografie ca acum 150 de ani

De la o vreme îmi vine să imortalizez totul. Primii pași, prima îmbrățișare, primul zâmbet, prima lor joacă împreună, a doua, a cincea, prima ieșire în parc, primul cuvânt - n-am făcut nicicând atât de multe poze ca acum, de când sunt copiii. Amintirile se adună în suflet, dar ei sunt prea mici să le cuprindă în ei, așa că încerc să salvez eu cât mai multe, ca să le aibă ei mai încolo. Sunt multe, nu știu să selectez, sunt prețioase toate, parcă. 

Ieri a fost special, am făcut o ședință foto aparte, în care am făcut o poză, da, doar una singură, dar se zice despre ea că e făcută să dureze o veșnicie, că nu se degradează.  

Basti e vecin cu noi şi pasionat de fotografie, dar nu de orice fel, ci fotografie autentică, cu aparat cu burduf şi tehnici vechi, care se foloseau acum 150 de ani. Are şi un minilaborator ambulant, cu tot felul de substanțe şi vase, pe care îl poartă cu el. 

A potrivit cadrul, a fugit apoi să pregătească placa de sticlă, ne-a spus să nu ne mutăm poziția, clipitul şi vorbitul a fost permis din partea casei. A fost distractiv şi inedit. Îl priveam curioși de pe margine, timp în care el ne povestea despre joaca lui serioasă. 

Ambrotipie se cheamă tehnica aceasta de fotografiere și care, până ieri, nici nu știam că există. E un procedeu aproape uitat, folosit în fotografie prin anii 1850 și pe care tot mai mulți fotografi încep să-l refolosească. Durează vreo cincisprezece minute să obții o fotografie cap-coadă. Imaginea e salvată pe o placă de sticlă, peste care a fost așezat un strat de colodiu umed, care îi dă aderență, placa fiind trecută apoi printr-o baie de argint, care o face fotosensibilă. Imaginea finală este dată chiar de aceste particulele de argint care rămân pe suprafața lucioasă a sticlei. 

Am fost ușor emoționați ieri, e oarecum ciudat să îți privești prezentul cu farmecul unei lumi ce s-a petrecut la un secol distanță. E o fotografie prețioasă, prima cu noi patru împreună.