din plin poți crea orice

 

Cred că cea mai mare slăbiciune a noastră, a oamenilor, este aceea că ne căutăm mereu căi care să ne distragă de la viață. Suntem triști, fugim de asta uitându-ne la o comedie. Suntem frustrați, dăm iama în frigider sau ne aruncăm în cumpărături. Simțim anxietate, încercăm să o înăbușim printr-un pahar cu vin sau o țigară. 

În general, fugim de emoțiile negative, ne e incomod să stăm cu ele, să le digerăm, fiindcă s-a inserat cumva în nou, de prin filmele americane probabil, ideea că viața ar trebui să fie doar la superlativ. Că doar atunci putem spune despre viața noastră că este una bună dacă trăim dintr-o exaltare în alta, când n-avem lipsuri, nici tristeți, când ne putem permite orice atunci când avem chef, și ideal ar fi, ca pentru a avea toate astea să nu trebuiască să depunem vreun efort sau, eventual, unul mărunt, cât să nu ne scoată din linia de confort.

Numai că fericirea nu poate exista decât având contrastul ei. Liniștea are sens doar după ce ai trăit zbuciumul. Iubirea umple, abia după ce știi ce înseamnă golul.

Trăim într-o foame continuă pentru altceva și fără recunoștiință față de ceea ce avem deja. Pentru mine rămâne un paradox, totuși, că avem nevoie de o boală, fie ea și doar o simplă gripă, pentru a aprecia starea de sănătate și vigoarea unui corp liber. Că, în loc să fim recunoscători pentru tinerețe, o ignorăm și o umbrim cu preocupări frivole, ca să ajungem să tânjim după ea, abia după ce o pierdem. Că, în loc să apreciem oamenii pe care îi avem în jur, îi plângem sfâșietor după ei nu mai sunt. Trăim parcă tot în contra timp.

Ce-am învățat eu până acum e că viața se trăiește de la interior spre exterior. Începi să-i vezi sensul și sublimul abia după ce ai umplut pe dinăuntru. Și asta n-are de-a face nici cu banii, nici cu concediile scumpe, nici cu pozițiile de influență. E o pace pe care o crești în tine și care te face cel mai bogat om din lume. Și acolo unde e pace, e iubire. E simplu. Iar iubirea e, de fapt, rostul nostru în lume. Și nu poți simți iubirea pe deplin dacă n-ai simțit și frica, și durerea, și dorul, și vidul. Iar după ce ai simțit toate astea, îți dai jos obloanele de pe ochi și privești viața din tine, bucuria copiilor tăi, sănătatea părinților tăi, bunăvoința celor din jurul tău și devii recunoscător pentru toate. Pentru că,  atunci când ai toate astea, ai totul. Ești un om plin. Iar din plin poți să creezi mult. Chiar orice.