ce înseamnă iubirea de sine

În capitolul unsprezece din cartea "Fără țipete", Hal Runkel vorbește despre iubirea de sine. Cartea este, de fapt, una despre parenting, dar până acum, tot ceea ce eu am învățat despre creșterea copiilor ( tot el spune în cartea lui că noi ne concentrăm pe creșterea copiilor, uitând că e vorba, de fapt, de creșterea a viitori adulți) s-a aplicat și am aplicat în relația cu adulții din viața mea.

Modul în care noi relaționăm cu cei din jurul nostru, indiferent dacă e vorba de copiii, părinții, partenerii sau prietenii noștri este oglinda relației pe care o avem în primul rând cu noi înșine și  a felului în care ne vedem și ne simțim pe noi. N-ați observat că, de cele mai multe ori ne comportăm mai frumos cu colegii de la birou, șefului nu am îndrăzni să-i aruncăm vreo jignire, dar nu ne putem abține în a arunca reproșuri copilului nostru. Pe perioade relativ scurte de timp reușim să ne cosmetizăm bine comportamentul, ca să dăm bine în societate și să ne potrivim. Doar că atunci când interacționăm cu persoane care fac constant parte din viața noastră, așteptările noastre se schimbă, din păcate suntem mai puțin toleranți și mai puțin cenzurați, și lăsăm să curgă din noi atitudini și vorbe furioase, fără să ținem cont de vreo limită.

Relațiile dintre oameni sunt fluxuri de energie. De aceea, tensiunea pe care o avem în noi o regăsim în comportamentul copiiilor noștri (cred că nu există părinte care să nu fi observat măcar o dată asta), la fel cum și liniștea din noi se oglindește în starea lor de bine. Pentru mine, copiii sunt oglinda în care știu că trebuie să mă privesc și de la care îmi iau cel mai autentic feedback, chiar dacă nu e întotdeauna cel mai grozav.

Copiii noștri ne văd și copiază. Atitudinile, reacțiile, vorbele și tonul cu care noi venim în fața lor, dar și felul în care noi interacționăm cu ceilalți adulți sunt matrița după care ei se dezvoltă. Cum bine zice Hal Runker, noi nu suntem responsabili de comportamentul copiiilor noștri, ci suntem răspunzători de comportamentul nostru față de ei. În același acord funcționează și relațiile dintre adulți. Ați observat desigur cum oamenii cu același fel de  energie vin unul înspre celălalt, chiar dacă sunt despărțiți de sute de kilometri. Când nu mai ești simbiotic cu celălalt te distanțezi, e o reacție firească, relațiile se răcesc, dar vin altele care să le ia locul. Doar că ai noștri copii nu au unde să plece. Deocamdată.

Iubirea de sine este baza iubirii între oameni. E simplu. Când vom înțelege asta, viața noastră va deveni senină și vom putea trăi în pace, fără să trăim privind pieziș în ograda celuilalt, fără amar în suflet și frustrare. Cum altfel am putea fi în stare să iubim și să respectăm o altă persoană, dacă nu suntem capabili să ne iubim pe noi, sau cum am putea simți empatie, când nu știm să avem grijă de noi înșine mai întâi.

E greu să învățăm să avem grijă de noi, când toată viața ni s-a spus că acesta ar fi un comportament egoist.  Să ai grijă de tine nu înseamnă să-i abandonezi pe ceilalți și să fugi în lume ca să-ți trăiești viața. Asta nu are nimic de a face cu dragostea de sine. Iubirea nu are de a face cu partea materială ci cu simțirea,  nu se trăiește în afară ci pe dinăuntru. A avea grijă de tine înseamnă să-ți iei la puricat reacțiile și emoțiile și să cauți să vindeci acolo unde doare, să cauți să crești pe dinăuntru, ca să nu ai nevoie de alții care să-ți umple golurile, să fii bun, blând și răbdător cu tine, ca să poți manifesta același comportament față de ceilalți.

Hal Runker explică bine diferența dintre egoism, narcisism și iubirea de sine.

"Dar iată ce este cu adevărat egoist: Să te sacrifici de dragul celorlalți, în timp ce ai nevoie în secret ca aceștia să-ți valideze și să-ți răspundă la eforturi pentru a putea merge mai departe. Iar narcisismul nu înseamnă să te concentrezi pe tine. Narcisismul implica să ai nevoie ca totul și toți ceilalți să se concentreze asupra ta.

Prin comparație, adevărata iubire de sine - ''Mă iubesc pe mine...pentru binele tău" caută întotdeauna să fie benefică celorlalți. Persoana care se iubește pe sine nu are nevoie ca ceilalți să-i recunoască eforturile sau chiar să o iubească la rândul lor pentru a continua în aceeași manieră. Din nou, ea are grijă de ea însăși, astfel încât ceilalți, în special copiii ei, să nu fie nevoiți să facă asta. Iar aceasta este cu adevărat iubirea, atât față de sine, cât și față de ceilalți."

Noi avem responsabilitatea față de copiii noștri  în a-i învăța dragostea de sine. Iar ei o vor putea integra cel mai bine observându-ne pe noi.

Copiii nu au nevoie de sacrificiu. Ei nu vin nici cu rolul de a umple goluri pe care noi nu suntem în stare să le îngrijim în noi. Și nu ne sunt datori cu nimic. Doar noi le suntem datori cu iubire și acceptare, cu răbdare și trebuie să mergem înspre ei "dintr-o poziție de plinătate și întregire". Iar asta e doar responsabilitatea noastră.

"Iubirea de sine, în schimb operează la acest nivel: "Mă iubesc, lucrez cu mine și mă dezvolt, astfel încât să pot veni la tine dintr-o poziție de întregire, de plinătate. Am grijă de mine, pentru ca tu să nu fii nevoit să faci asta. Din plinătate, pot apoi să mă golesc pe mine însumi, darurile mele, dragostea mea, acțiunile mele, pentru binele tău. Sunt singurul care deține controlul asupra mea și sunt singurul responsabil în ultimă instanță pentru mine și bunăstarea mea. Prin urmare, în calitate de administrator al celui mai mare dar al meu, viața mea, trebuie să iau măsuri pentru a-mi asigura sănătatea, liniștea, sănătatea mintală și propria mea validare ca persoană în lume. Astfel, nu va trebui să-mi asiguri tu aceste lucruri, iar eu, la rândul meu, pot cu adevărat să te servesc, fără să am nevoie ca tu să mă servești pe mine."