copiii mei

 

Îi simt pielea moale și caldă, cum se așează pe umărul meu. Un iz dulce de copil mic se emană din ea și e imposibil să nu zâmbesc la fiorul ăsta moale și cald care îmi mângâie corpul. E totul perfect în ea. Nimic nu e prea mult și nimic prea puțin. E destul și din albastrul cerului care s-a oprit în ochii ei și suficientă culoare în bucuria râsului ei. E plină de curaj și îndrăzneală și tare aș vrea să pot fi și eu la fel de liberă, de fără frică sau constrângeri, fără smintita credință că nu se poate. 

Pe el îl simt ca un cântec. Profund, cu vorbe pline de sens, cu inima deschisă. Și de-acolo, din puritatea aceea nemințită, îmi învăluie și mie inima cu candoare, mi-o prinde cu amândouă mâinile și mi-o scoate în afara pieptului. Așa mă simt uneori, când îl văd cum pătrunde tot mai mult în viața celor adulți, cum inima lui nu poate uneori pricepe nebuneasca rațiune a oamenilor mari, cum are nevoie de certitudini de la mine, iar eu sunt prea neștiutoare în a i le putea da. 

Îi cunosc atât de bine, mi-am lăsat atât de des privirea să-i pătrundă adânc sub piele, încât parcă le simt ADN-ul. Nu-mi sunt străini deloc, sunt totuși carne din carnea mea. Și ce intresant deopotrivă, cum din aceeași carne, aceeași esență mi s-a dezvăluit sub două forme, la o primă vedere, destul de diferite. Dar sunt atât de la fel, atât de curați și de buni și n-aș vrea să schimb nimic. Ar fi oricum cea mai mare nerozie să încerc să schimb perfecțiunea.

Foto: http://unsplash.com