sub ochii noștri

 

Vorbim prea mult despre timp, dar îl prețuim prea puțin. Am citit undeva, nu mai știu unde, că viața pe care o avem este timpul de care dispunem. Doar atunci simți că trăiești cu adevărat, când te conectezi la moment, când atenția ta nu e fugărită spre trecut sau viitor, ci prinsă în clipa de față. Sunt prea puține momentele în care ne lăsăm absorbiți în clipă, asemenea unei picături într-o apă întinsă, dizolvați cu totul în ea, peste timp și spațiu. Sunt prea puține momentele acelea, de-asta le și ținem minte, și nu prin ceea ce s-a petrecut atunci, ci prin intensitatea trăirii pe care am simțit-o. Ca atunci când ești îndrăgostit și-ți lași privirea absorbită în ochii celuilalt, când nu mai contează nimic în jur ci doar momentul. Câte clipe de genul ăsta am simțit într-o viață? Să tot fie câteva și n-am trăit degeaba.

Viața a devenit o luare la trântă cu timpul. Iar din această luptă, singurii mereu învinși suntem noi. Fugărind prin viață, fugim de viața însăși. Iar când ne oprim să ne tragem sufletul, ea s-a dus. Viața s-a dus,  iar noi rămânem sterpi, hămesiți, goi.

Trăim doar atunci când putem pur și simplu să fim. Să ascultăm, să simțim, să privim, să iubim cu de-a întregul, fie că ne bem cafeaua, citim o carte, ascultăm, sărutăm. Dar e greu să pui pe liniște sonorul din minte, care încontinuu vrea ceva, mereu altceva, și să lași doar inima să simtă. Doar prin simțire poți să te topești în viață, ca să te ridici apoi, deasupra ei. Doar astfel. Mintea nu poate, ea-și caută vorbe, idei, scuze și gâlceavă. Nu tace o clipă. Ne păcălește că ne trebuie mai mult și mai bine și mai altfel decât avem. Mereu altceva, niciodată îndeajuns.

Nu știm să ne oprim. Mare păcat. Încă nu ne e clar că tot ceea ce e acum, într-o doară devine a fost, iar înspre a fost nu ne mai putem întoarce. Așa că mai risipim un acum, și încă un altul, acum-uri ce se adună în ore, în zile, în anii noștri. Ne îmbătăm cu gândul că mai avem mult din bucata asta. Dar cândva, ne vom opri lipsiți de vlagă și obosiți, ai nimănui, nici măcar ai noștri, și ne vom întreba unde s-au dus anii. Prea puțini au fost și parcă fără viață. Doar fiindcă n-am vrut să învățăm să ne oprim.

Foto:http://unsplash.com