cu mintea aiurea

Nu e nici pe departe vorba că trebuie să fim perfecți. Cu toții avem puncte vulnerabile și este în regulă asta. Fie că e vorba de o bucățică de ceva dulce, o bere seara, o țigară la cafea, ronțăitul în fața unui film, fiecare avem ( măcar) o slăbiciune la care tânjim sau un obicei în fața căruia e greu să rezistăm. Însă faptul că ele există, că sunt gustoase, că ne liniștesc anxietatea sau pur și simplu ca ne-am obișnuit cu ele, nu înseamnă nici că ne sunt necesare și nici că ne fac bine. De fapt, știm cu toții că nu ne fac, de-asta le și numim slăbiciuni. Doar că, în loc să le privim cu sinceritate și să vorbim deschis despre ele, ceea ce ar determina o mai mare conștientizare și asumare a noastră visavis de obiceiurile noastre, slăbiciunea noastră e cea care le caută scuze și ne aruncă direct într-o poziție defensivă din care săgetăm cu argumente mai mult sau mai puțin valide. Dar nu trebuie să ne argumentăm alegerile în fața nimănui. Tot ceea ce facem e numai și numai treaba noastră

  Îmi aduc aminte cupola înaltă, mulțimea de străini care trecea în toate direcțiile, gălăgia și panourile informative cu ore de plecare și nume de stații într-o limbă străină. Mă simțeam mică de tot în larma aia mare, aveam două valize pline de-o parte și de alta, și sufletul făcut ghem, ca o hârtie mototolită. Au trecut paisprezece ani de-atunci, iar eu tot urăsc gările. Am petrecut mult timp din viața mea prin gări, sunt un copil plecat la școală prin orașe străine încă de devreme, din clasa a noua. Am stat mult pe peroane sau în săli de așteptare, am schimbat trenuri grămadă, cu nerăbdare când știam că am un week-end sau o vacanță în față, sau cu greul în suflet, de cele mai multe ori, când știam că trebuie să plec din nou de-acasă. Nu mi-au plăcut niciodată distanțele dintre oameni. Mă simțeam în largul meu atunci când eram cu toții împreună, când auzeam zgomotul cheilor pe care le așeza tata negreșit în scrumiera din lemn, de pe raftul al doilea al dulapului din hol, atunci când

Tindem să privim nutriția ca pe o ecuație matematică. Ambalajele produselor cu recomandări în procente din necesarul zilnic al nutrienților sau recomandările generale pe care le primim din surse mai mult sau mai puțin medicale ne îndrumă spre o astfel de gândire reducționistă.  Dar noi funcționăm mult mai complex decât atât, nu s-a descoperit încă o formulă matematică care să elucideze complexitatea mecanismelor și funcțiilor care au loc în corpul nostru. Tot ceea ce se întâmplă în noi nu funcționează robotizat, după aceiași parametri zi de zi, ci suntem un organism viu și complex, care se adaptează în permanență necesităților sale. Preocuparea permanentă a corpului nostru este de a-și păstra homeostazia. Ca să realizeze asta, el jonglează în permanență cu ceea ce îi punem noi la dispoziție, astfel încât să rămână cât mai aproape de starea de echilibru. Asta înseamnă că nu vom avea nevoie în fiecare zi de exact aceleași doze de vitamine, că absorbția lor este influențată și de rezervel

Înaintarea în vârstă ne cam sperie pe toți, dar dacă o privim cu claritate și bunăvoință, ea devine un privilegiu. Nu tuturor ne este permis să o testăm, dar ea vine cu experiență de viață, poate și înțelepciune și cu un fel mai statornic și cumpătat de a fi. Dar frica de bătrânețe ne îngheață, ne face ezitanți în a vorbi despre ea, cu toate că tuturor ne-ar plăcea să ne prelungim viața cât mai mult. Însă nu doar anii sunt importanți, ci și bunăstarea prin care îi trăim, atât cea a corpului, a minții și a spiritului. Există un ritm în fiecare celulă, un ceas pentru fiecare mecanism din corpul nostru, pe care nu-l putem opri, dar îl putem încetini, transformând înaintarea în vârstă în ceva grațios și armonios. Corpul nostru îmbătrânește fiindcă celulele noastre îmbătrânesc; stă în ordinea firească a vieții. Tot baiul în procesul ăsta este stresul oxidativ, fenomenul prin care se declanșează îmbătrânirea și care se întâmplă atunci când în corpul nostru se acumulează prea mulți radicali l