doruri, ca niște mărgele

 

Îmi aduc aminte cupola înaltă, mulțimea de străini care trecea în toate direcțiile, gălăgia și panourile informative cu ore de plecare și nume de stații într-o limbă străină. Mă simțeam mică de tot în larma aia mare, aveam două valize pline de-o parte și de alta, și sufletul făcut ghem, ca o hârtie mototolită. Au trecut paisprezece ani de-atunci, iar eu tot urăsc gările.

Am petrecut mult timp din viața mea prin gări, sunt un copil plecat la școală prin orașe străine încă de devreme, din clasa a noua. Am stat mult pe peroane sau în săli de așteptare, am schimbat trenuri grămadă, cu nerăbdare când știam că am un week-end sau o vacanță în față, sau cu greul în suflet, de cele mai multe ori, când știam că trebuie să plec din nou de-acasă.

Nu mi-au plăcut niciodată distanțele dintre oameni. Mă simțeam în largul meu atunci când eram cu toții împreună, când auzeam zgomotul cheilor pe care le așeza tata negreșit în scrumiera din lemn, de pe raftul al doilea al dulapului din hol, atunci când intra în casă, când mama trăncănea oalele pe aragazul din bucătărie, mereu a gătit prea mult și prea bine, era bine cu soră-mea și cu frate-meu cu care eram ba într-o prietenie grozavă, ba ne călcam pe nervi din tot felul de prostii. 

Depărtarea de casă mă sleiește și acum, numai gândul de a sta departe de copiii mei, chiar și numai pentru o noapte, schimbă parcă chimia din mine. Așa că n-am făcut-o decât atunci când n-am avut încotro, în anii destul de îndepărtați, când trebuia să fac gărzi de noapte prin spitale.

E o durere veche de-a mea, dorul ăsta permanent de casă și de ai mei. Știu și când a apărut, terminasem clasa întâi și eram în tabără la mare. Trei săptămâni a durat vacanța, mult prea lung pentru un copil atât de atașat de tot ceea ce înseamnă acasă, trei săptămâni în care zi de zi făceam cu mâna fiecărui tren pe care-l zăream încălecând calea ferată, ce străbătea în departare plaja. Cel puțin tabloul ăsta mi-a rămas în minte, o plajă aproape ca un deșert, arsă de soare, cu doar câteva tufișuri răzlețe împrăștiate pe el. A trecut totuși multă vreme de-atunci, foarte probabil  ca imaginea din mintea mea să fi căpătat ceva din gălbeneala timpului, dar mai simt încă aproape proaspăt dorul acela de mama și tata, de acasă, cu care priveam în zare plaja aceea seacă, sperând să-i zăresc venind.

Nu-mi plac trenurile și urăsc garile. Mă fac să mă gândesc la despărțire și distanțe între oameni, dar mie îmi place să-i simt pe oameni aproape, să-i ating, nu să stau cu brațele întinse înspre ei, din frica de a nu-i pierde. Cât despre despărțiri, ele nu fac decât să nască doruri, pe care le prindem în șiraguri noduroase și le târâm după noi toată viața.

Nu-mi plac despărțirile și distanțele dintre oameni și totuși am plecat într-o altă țară. Mi-a fost greu, mi-a fost dor, dar nu mi-a fost frică. Știam că am unde să mă întorc oricând, iar atunci va fi din nou bine, egal ce va fi. Dar într-o zi s-a schimbat totul, a plecat tata și n-am mai știut la cine să mă întorc. Pe mama am luat-o cu noi, tot ca să fim aproape, măcar atât cât îi face ei bine. Iar acasă n-a mai rămas nimeni care să-mi  spună să nu-mi fie frică, că se rezolvă totul, indiferent ce va fi. 

sursă foto: unsplash.com