cu mintea aiurea

Am scris în ultimul articol despre stresul prelungit și posibilul lui efect asupra greutății noastre. Dacă nu l-ați citit încă, îl găsiți aici . Dar dacă e să fiu sinceră, kilogramele în plus sunt poate cea mai inofensivă problemă ce poate apărea. Enervantă, da. Frustrantă, de asemenea. Dar nu nimicitoare. Problema mea cu stresul a devenit foarte personală din ziua în care am realizat că acea greutatea pe care o simțeam pe piept aproape continuu, chiar și la cel mai neînsemnat stres,  sensibilitatea exagerată cu accese de plâns din nimic (plângeam și nu știam de ce) și sentimentul că abia mă târăsc prin zi, erau toate simptomele unei epuizări cronice, care s-a inserat subtil în viața mea până m-a cuprins cu totul. Dimineața mă trezeam epuizată, ca și cum somnul nici n-ar fi existat. Și încercam să răzbat astfel prin zi, cu un greu pe piept aproape continuu. Supraviețuiam și atât. În fiecare zi la fel. Se întâmpla totul cu vreo șase ani în urmă, când învățam pentru examenul de speci...

Vorbim foarte mult despre stres. Nu îl vedem la propriu, dar îl simțim cum intră insidios în viețile noastre, ne acaparează asemenea unui parazit și ne suge seva, punând stăpânire pe viața noastră. Stresul a devenit vinovatul pentru tot ceea ce nu funcționează în viața noastră. Pe el dăm vina atunci când ne simțim agitați, furioși, nu ne ies lucrurile, atunci când avem frustrări, suntem apatici sau neliniștiți. De multe ori nici măcar nu știm că e acolo, am învățat să-l tolerăm în tăcere și cu oarecare resemnare. Nu suntem toți drama queen, unii dintre noi umblăm mai temperat și cumpătat prin viață, ne vedem de ale noastre încercând să o scoatem la cale fără prea multă gargară. Felul acesta de oameni mai taciturni în exprimarea nevoilor lor sunt și aceeia care ajung să fie cei mai afectați de stres, în timp. Stresul nu e boală nouă. El a apărut în viața noastră cel puțin după ce  Adam și Eva au fost izgoniți din Grădina Edenului. Numai că fațetele stresului s-au schimbat între timp...

De o vreme încoace am renunțat la obiceiul de a-mi seta deadline-uri și de a acționa plină de încrâncenare în atingerea unui obiectiv anume. Este o vorbă care spune că oamenii își fac planuri, iar Dumnezeu râde de ele - iar mie îmi place tare mult vorba asta, mai ales de când am încetat să vreau cu tot dinadinsul, de când nu mă mai opintesc cu musai-ul în mână, ci am devenit mai degrabă un observator atent și curios la viața în care trăiește. Nu-mi mai place crisparea aceea care te blochează și te sustrage din jurul tău, e o investiție foarte proastă zic eu, suge energie și nici măcar nu avem garanția că ceea ce ne dorim atât de mult ne și face bine sau mai fericiți. Uneori e doar hrană pentru ego și atât. Îmi place, în schimb, să mă concentrez pe emoții. Nu vreau să ajung să am ceva, ci să simt ceva. Să simt echilibru, mulțumire și o libertate în suflet cu care doar oamenii fericiți se pot lăuda. Acela e obiectivul meu. Ce anume îmi va aduce asta, nu știu mereu în mod concret, dar ști...

Un miros puternic de lemn ars mi-a umplut nările. Aerul e rece, e o noapte înghețată ce trage miros de lemn ars prin ea, ca în toate iernile veritabile. Îmi e familiar izul acesta și trosnetul lemnelor într-un șemineu de munte, cu aerul crud de afară, noaptea deasă și prea tăcută, dar cu un sentiment de mare tihnă în suflet. Mă simțeam încă copil pe-atunci, chiar dacă aveam anii de adult. Dar încă îmi puteam atinge trecutul, fiindcă aveam încă toți oamenii din el în viața mea. Amintiri. A trecut ceva vreme de-atunci, când jucam cărți sau zaruri în pâlpâiala flăcărilor roșii, într-un amestec de pace și bucurie ce îl simțeam în mine și pe care îl primești atunci când simți că aparții. A trecut ceva vreme de când părul îmi mirosea a fum de lemn ars, iar tu îmi răspundeai de fiecare dată când te sunam. Când se auzeau voci încâlcite și vorbărețe din spatele pereților, fiindcă ne plăcea tuturor să vorbim și să râdem. Dar viața aia a tăcut de ceva vreme. Reînvie din când în când în mintea mea...