când trăiești pe modul supraviețuire

Am scris în ultimul articol despre stresul prelungit și posibilul lui efect asupra greutății noastre. Dacă nu l-ați citit încă, îl găsiți aici. Dar dacă e să fiu sinceră, kilogramele în plus sunt poate cea mai inofensivă problemă ce poate apărea. Enervantă, da. Frustrantă, de asemenea. Dar nu nimicitoare.

Problema mea cu stresul a devenit foarte personală din ziua în care am realizat că acea greutatea pe care o simțeam pe piept aproape continuu, chiar și la cel mai neînsemnat stres,  sensibilitatea exagerată cu accese de plâns din nimic (plângeam și nu știam de ce) și sentimentul că abia mă târăsc prin zi, erau toate simptomele unei epuizări cronice, care s-a inserat subtil în viața mea până m-a cuprins cu totul. Dimineața mă trezeam epuizată, ca și cum somnul nici n-ar fi existat. Și încercam să răzbat astfel prin zi, cu un greu pe piept aproape continuu. Supraviețuiam și atât. În fiecare zi la fel.

Se întâmpla totul cu vreo șase ani în urmă, când învățam pentru examenul de specialitate, copilul era mic, abia ce făcuse doi ani, lucram cu normă întreagă în spital, cu gărzi de noapte și gărzi de weekend dese, fiindcă problema personalului puțin era încă de pe atunci o problemă. Am fost tare jos în perioada aceea, epuizată, plină de îndoială și de frică. Am început să somatizez tot acest surmenaj printr-o durere de umăr extrem de sâcâitoare care nu s-a potolit nici cu taping, nici cu fizioterapie. Chiar făceam glume că o fi psihicul de vină, fără să cred nici măcar o clipă că asta ar putea fi, somatizarea mi se părea atunci un moft. M-a chinuit durerea aceea cel puțin șase luni de zile și a dispărut la fel de subit precum apăruse, la câteva zile după ce am dat examenul. Acela a fost momentul meu de iluminare, atunci mi-am dat seama că toate acestea erau erodările unui stres ignorat, care a mușcat din mine fără milă, iar eu nu am făcut nimic. Trist este că nici măcar nu mi-am dat seama că o face, fiindcă obosiți suntem cu toții, nu mai reacționăm la asta, prea mult ne-am obișnuit cu starea asta ca să o mai băgăm în seamă.

Când stresul devine cronic, iar nivelul cortizolului din sânge a fost forțat să se tot producă, la un moment dat glandele suprarenale nu mai sunt în stare să susțină această nevoie crescută, vor obosi și, la un moment dat, se vor prăbuși. Această oboseală a suprarenalelor se resimte cu lipsă de energie, un sentiment de epuizare, tulburări de somn, irascibilitate și simptome depresive. Epuizarea suprarenalelor slăbește sistemul imun iar infecțiile vor fi mai frecvente. Echilibrul hormonal va fi și el afectat major și pot apărea  tulburări aferente, de la dereglări de ciclu menstrual și menstruații dureroase, până la chisturi ovariene și infertilitate. Iar noi, din nevoia de a câștiga de undeva energie, vom simți des nevoia de a ronțăi sau de a mai bea încă o ceașcă de cafea, ceea ce doar va întări și mai mult această stare.

Corpul nostru nu a fost creat pentru a susține stresul pe perioade lungi de timp. Când însă aceasta devine o provocare zilnică, în timp suprarenalele noastre nu vor mai putea produce cantitatea de cortizol necesară, așa cum ar trebui să facă. Cortizolul este acel hormon care dimineața ne dă energia și motivația de a ne ridica din pat și a ne face planuri pentru acea zi. Nivelul lui în sânge  este cel mai mare dimineața, după care va începe să scadă treptat, ca la ora 22 valoarea lui să fie aproape nesemnificativă. Când suprarenalele sunt obosite, ele nu vor fi în stare să producă uneori nici măcar jumătate din cantitatea pe care ar trebui să o facă, asta explică și de ce ne simțim storși, nemotivați și abia ne putem da jos din pat.

Ca să ieșim din această apatie e musai să luăm stresul în serios și să învățăm să-l controlăm, asta ca să nu lăsăm mai departe frâiele în mâinile lui. Trebuie să știm că reacția noastră la stres este coordonată de sistemul nostru nervos parasimpatic, iar starea lui este mai mult ca sigur deplorabilă dacă noi ne luptăm cu un stres cronic.

Singurul mod de a ne întări parasimpaticul este respirația diafragmatică. Pe mine asta m-a salvat, e fitness pentru nervi, iar efectele ei sunt dovedite științific. Însă trebuie răbdare, multă răbdare și consecvență. După prima ședință nu veți simți mai nimic. Nici după a doua, nici după a treia. Dar nu vă descurajați, continuați silitori și în timp veți observa că sunteți mai puțin reactivi, că sesizați mult mai repede senzația de neliniște care trădează disconfortul din corp, că sunteți mai calmi, că deveniți mai selectivi cu timpul vostru și jonglați mai ușor prin viață. Și câtă nevoie avem de asta...

sursă foto: unsplash.com