limpezimea de pe dinăuntru

De o vreme încoace am renunțat la obiceiul de a-mi seta deadline-uri și de a acționa plină de încrâncenare în atingerea unui obiectiv anume.

Este o vorbă care spune că oamenii își fac planuri, iar Dumnezeu râde de ele - iar mie îmi place tare mult vorba asta, mai ales de când am încetat să vreau cu tot dinadinsul, de când nu mă mai opintesc cu musai-ul în mână, ci am devenit mai degrabă un observator atent și curios la viața în care trăiește. Nu-mi mai place crisparea aceea care te blochează și te sustrage din jurul tău, e o investiție foarte proastă zic eu, suge energie și nici măcar nu avem garanția că ceea ce ne dorim atât de mult ne și face bine sau mai fericiți. Uneori e doar hrană pentru ego și atât.

Îmi place, în schimb, să mă concentrez pe emoții. Nu vreau să ajung să am ceva, ci să simt ceva. Să simt echilibru, mulțumire și o libertate în suflet cu care doar oamenii fericiți se pot lăuda. Acela e obiectivul meu. Ce anume îmi va aduce asta, nu știu mereu în mod concret, dar știu că vor veni oamenii potriviți, o vorbă deloc la întâmplare, sincronicități sau situații care mă vor propulsa într-acolo.

Caut echilibrul și acea limpezime pe dinăuntru pe care mulți o numim fericire. Uneori pot insinua sub ce formă ar putea să apară, alteori n-am  habar, dar am o convingere că va fi bine.

De când  am învățat să fiu mai blândă și mai răbdătoare cu viața, de când reperul meu s-a mutat pe un alt eu din trecut și nu mai e poziționat pe un cineva străin, viața curge altfel. Viața mea s-a liniștit, e mai întreagă, iar energia mea se canalizează mai mult spre înăuntru, fără a se risipi prea mult spre exterior. Am înțeles că succesul în viață are de-a face cu flexibilitatea și cu capacitatea de a rămâne deschis schimbărilor ce apar. Perspectiva asta mi-a adus multe câștiguri și surprize frumoase, dar mai ales o libertate în a fi. Nu sunt la întrecere cu viața, ci sunt parte din ea. Și o am. Iar acesta e începutul pentru toate.