când încă îți poți atinge trecutul

Un miros puternic de lemn ars mi-a umplut nările. Aerul e rece, e o noapte înghețată ce trage miros de lemn ars prin ea, ca în toate iernile veritabile. Îmi e familiar izul acesta și trosnetul lemnelor într-un șemineu de munte, cu aerul crud de afară, noaptea deasă și prea tăcută, dar cu un sentiment de mare tihnă în suflet. Mă simțeam încă copil pe-atunci, chiar dacă aveam anii de adult. Dar încă îmi puteam atinge trecutul, fiindcă aveam încă toți oamenii din el în viața mea.

Amintiri. A trecut ceva vreme de-atunci, când jucam cărți sau zaruri în pâlpâiala flăcărilor roșii, într-un amestec de pace și bucurie ce îl simțeam în mine și pe care îl primești atunci când simți că aparții. A trecut ceva vreme de când părul îmi mirosea a fum de lemn ars, iar tu îmi răspundeai de fiecare dată când te sunam. Când se auzeau voci încâlcite și vorbărețe din spatele pereților, fiindcă ne plăcea tuturor să vorbim și să râdem.

Dar viața aia a tăcut de ceva vreme. Reînvie din când în când în mintea mea atunci când prin aer alunecă miros de lemn ars, iar noaptea e înțepător de rece și adâncă. Sau când părul îmi miroase a cabană de munte; e singurul motiv pentru care îmi plac iernile când nu au zăpadă.