de iarnă

De când începe să se răcească afară, iar zilele să se strângă, simt cum lipsa luminii și înlocuirea ei cu tonuri diferite de gri mă adună și pe mine tot mai înspre înăuntrul meu, spre vocea taciturnă a gândurilor mele, spre zgomotul șoptit și plin de contradicții al minții mele.

În perioadele astea nu îmi vine să scriu, nici nu aș avea cum, când mă simt ca într-un purgatoriu al gândurilor, le simt neclare și dezlânate, și-mi dau imboldul de a-mi da răgazul de a le potrivi, de a le scoate din noduri și aranja din nou în coerență.

Atunci citesc cât pot de mult, beau ceaiuri și cafea caldă, caut discuții temperate și cu sens, și oameni calmi în jurul meu. Mă feresc de gălăgie, tot mai mult de ceva vreme încoace, de gălăgia aceea impulsivă, provocatoare, ce-și caută atenție. Pe mine mă distorsionează pe dinăuntru, mă pune într-o vigilență obositoare, în încercarea de a sta departe, în calm și cumpătare, ca să mă cruț de nevroză.

Multe din zilele ce au trecut în urma acestui azi, au fost grele și provocatoare, și ne-au forțat în câteva rânduri să ne reajustăm planurile, un traseu oarecum firesc atunci când intri pe un tărâm nou. Sigur că a fost obositor, dar când privesc în urmă îmi dau seama și ce câștig a fost pentru noi, pentru creșterea noastră ca oameni și definirea noastră ca familie.

Copiii sunt minunați, au în ei o capacitate de adaptare uimitoare, din perspectiva mea una dintre calitățile absolut necesare unui om pentru a fi fericit.

Eu sunt un om fericit, știu ce-mi aduce pacea și bucuria de a fi, am luat deprinderea asta de la tata, care mi-a arătat mereu că oamenii sunt cei care contează, nu lucrurile, și că emoția e cea  care te mână să schimbi lucruri. Și asta în ciuda oricăror provocări pe care le aduce viața.

Mă simt stoarsă de energie acum, la mijlocul lui decembrie; dar sunt fericită. Poți fi și una și alta în același timp, deodată. Nu-mi forțez limitele, am făcut-o în trecut și mi-am dat seama că prețul lor e prea mare. Le datorez asta copiilor mei, ne datorez asta nouă.

Nu-mi place toamna, cu ploile ei triste, iar iarna doar atunci când e albă. Frigul mă bagă în casă, dorm mai mult (e cel mai deficitar aspect al rutinei mele, și cel care îmi e cel mai greu să-l corectez), socializez mai puțin, caut  locuri calde, cu miros de scorțișoară și lemn ars, și oameni cărora le surâd ochii când vorbesc despre viață. Astea toate mă încarcă. Iar până se face cald și înflorește din nou liliacul, și prin aer va mirosi din nou a soare, mi-aș dori niște zăpadă albă și groasă. Și miros dulce de măr copt în casă.