amețeală

Când îi simt privirea alunecându-i pe corpul meu, parcă aș fi goală. Goală de teamă, de nesiguranță, de neiubire. Ce paradox totuși cum, din tot golul ăsta, se umple în mine viață și nesfârșire. 

Își oprește mai apoi privirea în ochii mei, iar eu mă simt slabă, descoperită, cu carnea la vedere. Sunt în al nouălea cer și la un pas de pieire, în acelasi timp, deodată. Vreau să plec, dar lumea îmi apare acum  nemărginită, iar timpul s-a oprit înghețat în ceas. Rămân. Și aș mai sta aici, în buimăceala asta, în această absurdă nepotrivire, o viață toată. Cu tine.