viața trăită prin trebuie

Prea mulți de trebuie. Cam așa trăim, încercând să ne ajustăm după fiecare trebuie de care ne lovim. Trebuie să faci sex de măcar două ori pe săptămână, altfel sigur relația ta de cuplu scârție. Trebuie să ai măcar un concediu în doi, fără copii, fiindcă altfel viața voastră de porumbei îndrăgostiți se duce naibii. Copilul trebuie să doarmă măcar de la un an în pătuțul lui, altfel, dacă o întinzi prea mult cu dormitul cu voi în pat , îl nenorocești pe viață cu cine știe ce traume emoționale și tulburări de atașament. Trebuie să muncești mult și să fii mereu ocupat și fără timp, și dacă se mai poate, plânge-te peste tot de asta, ca să vadă toți cât de ocupat și de important ești tu. Și știți ce mai trebuie? Să avem mașină, casă, vacanțe exotice, pe care musai să le postăm ca să le vadă și ceilalți, fiindcă altfel viața n-are valoare, iar tu ești un amărât și vai de tine.

Nu știu cum vi se pare vouă, dar cam mulți dintre noi umblăm așa, ușor bezmetici și robotizați prin viață, trăind pe pilot automat. Iar când umbli așa, ghidat din exterior, nu ai cum să mai arunci câte o privire înăuntru, fiindcă ești continuu sustras de ceea ce se întâmplă în afară. Și credeți-mă, că toți sclipicii ăstia din exterior, care ne distrag atenția, nu se vor termina niciodată. Așa e creată societatea în care trăim. Mereu va fi ceva mai mare, mai colorat, mai zgomotos sau mai sclipitor, iar noi vom goni mai departe spre ceva și mai și. Și mai mare, și mai excepțional, și mai departe de noi.

Ca să scăpăm de trebuie, ne trebuie o pauză. Încă un trebuie, nu? Da, dar e ultimul, iar de aici încolo ne așezăm și ne ascultăm. Dăm la zero sonorul zumzăielii din cap care bombăne continuu și nu e nicicând mulțumită, și începem să ne ascultăm inima. Ce-i place, ce nu-i place, ce o umple, sau ce anume o stoarce, ce o încântă sau ce o face să se răzvrătească. Pentru că tot ceea ce se întâmplă în inimă, se scurge apoi în tot corpul, iar chimia noastră se supune acestor momente de pace și armonie.

A fost o vreme când mă plimbam bezmetică pe o rotiță. Plângeam, îmi era greu, mă durea corpul fizic și eu mergeam mai departe. N-aveam curajul să mă dau jos fiindcă, oare, ce vor zice ceilalți. Am rămas acolo dârză, că am reziliență mare la oboseală și frustrare, chiar am, credeți-mă, pot să trag de mine și să nu zic nici mâc, doar să plâng pe ascuns în baie.

Dar a venit o zi în care am devenit mamă. Copilul ăsta, oh Doamne, copilul ăsta a adus atât de mult bine cu el. A adus multă iubire, atât de multă, încât, din iubirea aia pe care ne-a pus-o în suflet pentru el, am putut să iau și să pun de-o parte și pentru mine. Am știu că trebuie să mă iubesc pe mine mai mult, ca să-i fie și lui bine. Am înțeles că trebuie să umplu mai întâi în mine, ca să pot să-i dau și lui. Din gol nu poți oferi nimic. 

Cu el am învățat că nu trebuie nimic decât să fiu. Dar să fiu nu oricum, ci bine, fiindcă binele lui depinde de binele meu. Iar de binele meu nu e nimeni responsabil. Nici copilul, nici soțul, nici părinții, nici șeful, nici nimeni, decât eu. Asta se numește conștiență, și e muncă multă, frate, n-o primești cadou peste noapte, ci ai de tras. Luni, ani, o viață întreagă. Te mai împotmolești, o iei la vale, dar tot tu te ridici, mai citești încă ceva și umpli mai departe. A te ocupa de tine nu înseamnă să-ți faci bagajul, să lași totul baltă  și să fugi pe o insulă pustie. Deloc. Ăla e egoism, egocentrism sau nepăsare, spuneți-i cum vreți. A avea grijă de tine înseamnă să sapi adânc, să te observi, să vezi ce îți face bine, ce te declanșează și să îngrijești acolo. Cu iubire, nu cu reproș sau judecată.

Prima conștientizare ca mamă a fost că am o intuiție, care e mai presus de orice sfat al oricui și care știe cel mai bine ce îmi și ne face nouă bine. L-am ținut în brațe o grămadă,  fără frica că va deveni un răsfățat, l-am alăptat la cerere, fără program, cât a fost comfortabil pentru amândoi, l-am culcat cu noi, în patul nostru sau în patul lui, până când a simțit el că se poate desprinde și sta singur. Am făcut la fel cu amândoi. Și nu e niciunul cu probleme de atașament, traumatizat pe viață sau vreun papă-lapte. Din contră. Sunt amândoi tare bine cu ei, sunt liberi și echilibrați și se adaptează ușor oriunde. Iar noi, cei doi majori din ecuație, tot în aceeași locuință trăim, tot același nume îl purtăm, nu ne-am călugărit, în linii mari ne-am descurcat. Ne mai ciondănim și o luăm razna câte-o dată, dar hai măi că ne iubim. N-am trăit cu frica că nu bifăm rezultatele nu-știu-cărui-studiu și că nu intrăm în norme.

Două lucruri vreau să zic. Primul e că nu-i musai să devenim părinți ca să ne găsim pacea, din contră, dacă nu vă place viața dezordonată și să fii mereu la cheremul unui puști, stați mai bine de-o parte, nu-i de voi, iar a fi părinte nu ar trebui să fie un scop în viață. E pentru ăstia mai naivi din fire, care cred că tot ce zboară se mănâncă.

Al doilea lucru e cel important. Trebuie să o luăm mai încet, să mai zăbovim și în noi, să nu trăim doar la galop, după norme, cu panica în suflet că trebuie să ne potrivim undeva. Avem fiecare un loc în diversitatea asta, care începe să fie tot mai monotonă dacă ne lăsăm condiționați de șabloane. Să ne ascultăm intuiția, să privim în ochi oamenii, să ascultăm cu adevărat, nu mereu concentrați la povestea noastră, să fim blânzi cu noi și cu corpul nostru, să ne temperăm un pic ca să nu mai trăim ca băgați în priză, reactivi și impulsivi emoționali. E greu? Ooo, și încă cum. Dar e autentic, conștient și asumat, și cea mai bună investiție în timp pe care o putem face în viața asta.

Sursă foto: http://unsplash.com