Mintea ne vrea prizonierii ei. Ea construiește zăbrele din tot felul de povești, care iau forma gândurilor noastre. Poveștile astea se repetă sistematic în capul nostru și, de cele mai multe ori, nu sunt din cele înalțătoare, care ne dau aripi și avânt. Din contră. De obicei auzim o voce familiară, care turuie continuu despre cât de imperfecți suntem și care ne pune frâne ca să ne încetinească. E obositoare vocea asta, dar auzind-o atât de des, a devenit atât de intimă nouă, încât ne identificăm cu ea. Și gata, i-am căzut captivi, iar ea se joacă după bunul ei plac cu emoțiile noastre. Ea deține telecomanda pentru tot ceea ce se întâmplă în corpul nostru. Pentru că mintea păguboasă schimbă chimia corpului nostru, umplând-o de anxietate sau neputință, de nemulțumire și frustrare, de lipsă și dizarmonie.
Aceste povești sunt însă, doar o modalitate a creierului de a ne ține în gardă, în intenția de a fi pregătiți în fața unei situații periculoase nouă. Acesta e motivul pentru care scenariile care prind contur în minte și care, nu de puține ori acaparează tot spațiul de-acolo, sunt în cea mai imensă parte negative. Și tot în mare parte nici nu se vor întâmpla vreodată. Se pare că toți anii de evoluție pe care îi avem în spate ca specie, nu au fost încă destui ca să pună pe labe creierul nostru primitiv, și să ne împuternicească cu suficientă rațiune neocortexul.
Singurul fel, cred, prin care putem scăpa acum mintea de zornăiala incoerentă din care își stoarce vlaga, este să coborâm puțin spre inimă. Acolo găsim pacea, și iubirea, și sentimentul acela plăpând că ceva nu e în armonie. Ea ne spune ce e și ce nu e bine, ea ne dă intuiția și bunul simț. Dar când hățul e în mâinile minții, inima nu are glas, se strânge încet, mică și firavă, și face loc absurdului.
Dar în inimă se întâmplă viața. De-acolo râdem și simțim iubirea, acolo se naște blândețea, frumosul și abundența; și tot de-acolo pornesc lacrimile atunci când plângem dorul. Viața poate fi trăită doar cu inima vie.
Am descoperit o formă de meditație care are forța de a rupe zăbrelele minții. Mă ajută mult atunci când mă simt în dizarmonie, când trăiesc sentimentul acela atâțător că parcă nu aș fi eu.
Când îmi centrez atenția asupra inimii, fie chiar și numai pentru două minute, se întâmplă ceva fabulos. Când o percep ca parte din mine, când o văd pe de-a întregul, ea devine plină și caldă. Simt cum energia din corp devine fluidă și iese din contractură, mi se îmblânzesc gândurile și mușchii mi se relaxează. Simt că îmi aparțin, că am rupt corzile încordate prin care mintea mă duce în eroare. I-am pus minții mâna pe gură și am făcut liniște.
Sursă foto: http://unsplash.com
Comentarii
Trimiteți un comentariu