Bunica mi-a zis sa-ti spun ca-i pare rau
Tocmai ce-am terminat romanul lui Fredrik Backman, "Bunica mi-a zis sa-ti spun ca-i pare rau". Doamne ce carte! e felul ala de roman care te face sa regreti ca ai ajuns la sfarsit.
E scrisa atat de candid, o poveste pentru oameni mari cu cuvinte simple care se insiruie in idei profunde.
In timp ce o citesti prinzi drag de sinceritatea fara perdea a copiilor, lumea lor cu linii mult mai clare fata de cea a adultilor. Si mai inveti ca noi, cei de acum, suntem creatia intamplarilor si oamenilor din viata noastra, ca e bine sa judecam mai putin si sa ascultam mai mult, ca aparentele sunt de obicei fatade de-ale noastre pe care le creem pentru a ascunde ceea ce iubim cel mai putin in noi. E despre prietenie, iubire, regrete, trait cu pofta si misto de calitate. E, in final despre povestea fiecaruia dintre noi;. iar "oamenii trebuie sa-si spuna povestile, Altfel, se sufoca".
E o carte cu replici tare misto, care te fac sa razi, in timp ce ochii se umplu de lacrimi si nostalgia sta la panda...si cam toate in acelasi timp. Si pentru ca unele replici sunt prea destept scrise ca sa ramana neinsemnate, redau cateva aici. Sunt convinsa ca va fac pofta s-o cititi.
"Elsa e genul de copil care a invatat devreme ca e mai usor sa te descurci in viata daca iti alegi singur coloana sonora."
"Caci fara muzica, nu exista vise, iar fara vise, nu exista povesti. Fara povesti, nu exista curaj, iar fara curaj nimeni n-ar putea indura tristetea."
"Superputerea mortii nu-i ca-i face pe oameni sa moara, ci ca-i face pe cei ramasi in viata sa nu mai vrea sa traiasca."
"Caci nu toti monstrii sunt monstri de la bun inceput- unii sunt monstri de tristete."
"Elsa o aude pe betiva inganandu-si cantecul. Nu, nu toti monstrii arata ca niste monstri. Caci unii isi poarta monstrii inauntrul lor."
Si ar mai fi inca destule dar nu vreau sa dau mai mult din casa ca as expune jumatate de roman. Acum ca am desfacut cutia de praline, astept s-o savurati toata.
Comentarii
Trimiteți un comentariu