Aleg imperfectiunea veritabila. Perfectiunea oricum nu exista.
De multe ori trăim mai mult pentru alții și prin alții decât prin noi înșine. Ne interesează cum ne percep ceilalți și ce impresie lăsăm în jur. Ba mai mult, ne înghițim uneori părerile doar pentru a nu supăra sau a nu naște controverse. Astfel, riscam însă să ne deconectăm de noi înșine și să pierdem legătura cu sinele nostru. Dar teama de a fi judecați, de a ne simți rușinați sau neintegrați în jur este mare.
Am învățat în timp că perfecțiunea este doar o amăgire și că devenim autentici doar arătându-ne pe de-a întregul. Cu părțile noastre bune și frumoase dar și cu ceea ce noi ni le considerăm a fi hibe. Și am mai înțeles ceva: că cel care nu are capacitatea să vadă minunea din tine, sa empatizeze si sa-ți înțeleagă vulnerabilitatea, nu are ce cauta lângă tine.
Ne sustragem adesea de la viață, cu toate culorile si nuanțele emotiilor ei, într-o agonie nebună de a atinge perfecțiunea. Ajungem copleșiți, obosiți și, într-un final, atât de frustrați în obiectivul nostru. Prea temători în a nu da greș și prea absenți de la ceea ce înseamnă cu adevărat viață. Succesul sau eșecul nu sunt singurele opțiuni viabile. Perfecțiunea este o Fata Morgana, o amăgire searbădă care ne sustrage de la viață. E ireală și extrem de egoistă. Autentici și demni de iubire suntem așa, imperfecți, dar aparținându-ne nouă, vii și cu emoții reale.
Am învățat în timp că, înainte să așteptăm să fim iubiți de alții, trebuie sa ne iubim noi. Dar, în loc să ne fim cei mai buni prieteni, ne suntem adesea cei mai mari critici. În loc să ne privim cu îngăduință, ne facem radiografii aspre, ne disecăm la rece, ne lipim etichete umilitoare și ne dăm calificative deloc indulgente.
Pe mine autocritica m-a păgubit foarte tare. Chiar și atunci când m-am îmbolnăvit destul de serios, am dat vina pe mine. Am simțit rușine. Acum știu că nimeni nu e vinovat pentru că e bolnav.
Mi-am epuizat resursele și mi-am uzat energia punând niște presiuni mult prea mari pentru corpul meu mic și un stres prea mare pentru cât putea căra sufletul meu. Când devenim prea inconștienți față de noi, corpul ne dă semnale. Dacă dam ignore ajungem să clacăm. Îmi sunt recunoscătoare mie că am avut inteligența necesară să-mi dau seama că direcția mea era greșită. Am recunoscut. Atunci m-am ascultat pentru prima dată serios și onest. Mi-am dat seama că tot ceea ce aștept eu de la viață e să fiu fericită, indiferent sub ce formă poate lua. Dar sănătoasă și aparținându-mi în primul rând mie. De-atunci încerc zi de zi să repar ceea ce stricasem cu atâta perseverență.
Şi oricât poate suna de egoist, am realizat că eu sunt cel mai important om din viața mea. Că dacă eu nu sunt bine cu mine, dacă nu mă iubesc suficient de mult, cum aș putea să le ofer iubire și îngăduință celorlalți.
Cum as putea creste un copil echilibrat dacă eu nu reușesc să fac ordine și pace în mine? Cum mi-aș putea învăța copilul să se iubească, să se accepte și să se respecte, dacă eu însămi nu știu să mă prețuiesc. Pentru că, înainte de a asculta ceea ce le zicem, copiii ne imită. Ei se oglindesc în noi, iar noi, la rândul nostru, ne vedem propria reflexie în ei.
Am învățat să accept că greșesc şi cǎ nu e un capăt de țară, să mă accept cu toate ale mele, bune și rele. Știu că nu pot deveni perfectă dar nici nu-mi doresc asta. Reușesc să privesc cu drag în mine, chiar dacă calc, încă destul de des, și pe alături. Doar că atunci când nu iasă așa cum mi-am dorit, îmi accept frustrarea dar prețuiesc curajul de a fi încercat. Și îmi mai dau o șansă. Una și încă una...
Mă simt mult mai curajoasă acum, când nu mai aștept de la mine sa fiu perfectă. Ma simt mai autentica,, mai colorata și mult mai vie. Sunt mult mai bine înfiptă în realitate și mult mai conștientă de ceea ce pot și am de oferit. Îmi aparțin mie așa cum nu mi-am aparținut vreodată. Cu vulnerabilitățile și temerile mele, boemă și totuși atât de prezentă, destul de des curajoasă și asumată, veselă și de mult prea multe ori nostalgică. Prea temperamentală și nerăbdătoare pe alocuri, dar binevoitoare. Mă simt mult mai veritabilă, cum n-am știut să mă văd vreodată.
Am ajuns și eu, prin propria experiență, la aceeași concluzie ca cea a Dr. Brené Brown, în cartea Am crezut că e vina mea, dar nu era: Atunci când alegem dezvoltarea în detrimentul perfecțiunii, alegem empatia și conectarea. Cu cât suntem mai bine înfipți în pământ, cu atât mai puțin ne simțim obligați să ne apărăm deciziile și să ne protejăm. Ne putem privi cu compasiune în loc să ne desconsiderăm. Punând temelia ne ajută, totodată, să nu vânăm acceptare și integrare, încercând să ne transformăm în acea persoană pe care și-o doresc ceilalți.
Îmi vine uneori să mă iau în brațe, să mă strâng cu drag și recunoștință pentru sinceritatea și dragul cu care am învățat să mă privesc.
Am învățat în timp că perfecțiunea este doar o amăgire și că devenim autentici doar arătându-ne pe de-a întregul. Cu părțile noastre bune și frumoase dar și cu ceea ce noi ni le considerăm a fi hibe. Și am mai înțeles ceva: că cel care nu are capacitatea să vadă minunea din tine, sa empatizeze si sa-ți înțeleagă vulnerabilitatea, nu are ce cauta lângă tine.
Ne sustragem adesea de la viață, cu toate culorile si nuanțele emotiilor ei, într-o agonie nebună de a atinge perfecțiunea. Ajungem copleșiți, obosiți și, într-un final, atât de frustrați în obiectivul nostru. Prea temători în a nu da greș și prea absenți de la ceea ce înseamnă cu adevărat viață. Succesul sau eșecul nu sunt singurele opțiuni viabile. Perfecțiunea este o Fata Morgana, o amăgire searbădă care ne sustrage de la viață. E ireală și extrem de egoistă. Autentici și demni de iubire suntem așa, imperfecți, dar aparținându-ne nouă, vii și cu emoții reale.
Am învățat în timp că, înainte să așteptăm să fim iubiți de alții, trebuie sa ne iubim noi. Dar, în loc să ne fim cei mai buni prieteni, ne suntem adesea cei mai mari critici. În loc să ne privim cu îngăduință, ne facem radiografii aspre, ne disecăm la rece, ne lipim etichete umilitoare și ne dăm calificative deloc indulgente.
Pe mine autocritica m-a păgubit foarte tare. Chiar și atunci când m-am îmbolnăvit destul de serios, am dat vina pe mine. Am simțit rușine. Acum știu că nimeni nu e vinovat pentru că e bolnav.
Mi-am epuizat resursele și mi-am uzat energia punând niște presiuni mult prea mari pentru corpul meu mic și un stres prea mare pentru cât putea căra sufletul meu. Când devenim prea inconștienți față de noi, corpul ne dă semnale. Dacă dam ignore ajungem să clacăm. Îmi sunt recunoscătoare mie că am avut inteligența necesară să-mi dau seama că direcția mea era greșită. Am recunoscut. Atunci m-am ascultat pentru prima dată serios și onest. Mi-am dat seama că tot ceea ce aștept eu de la viață e să fiu fericită, indiferent sub ce formă poate lua. Dar sănătoasă și aparținându-mi în primul rând mie. De-atunci încerc zi de zi să repar ceea ce stricasem cu atâta perseverență.
Şi oricât poate suna de egoist, am realizat că eu sunt cel mai important om din viața mea. Că dacă eu nu sunt bine cu mine, dacă nu mă iubesc suficient de mult, cum aș putea să le ofer iubire și îngăduință celorlalți.
Cum as putea creste un copil echilibrat dacă eu nu reușesc să fac ordine și pace în mine? Cum mi-aș putea învăța copilul să se iubească, să se accepte și să se respecte, dacă eu însămi nu știu să mă prețuiesc. Pentru că, înainte de a asculta ceea ce le zicem, copiii ne imită. Ei se oglindesc în noi, iar noi, la rândul nostru, ne vedem propria reflexie în ei.
Am învățat să accept că greșesc şi cǎ nu e un capăt de țară, să mă accept cu toate ale mele, bune și rele. Știu că nu pot deveni perfectă dar nici nu-mi doresc asta. Reușesc să privesc cu drag în mine, chiar dacă calc, încă destul de des, și pe alături. Doar că atunci când nu iasă așa cum mi-am dorit, îmi accept frustrarea dar prețuiesc curajul de a fi încercat. Și îmi mai dau o șansă. Una și încă una...
Mă simt mult mai curajoasă acum, când nu mai aștept de la mine sa fiu perfectă. Ma simt mai autentica,, mai colorata și mult mai vie. Sunt mult mai bine înfiptă în realitate și mult mai conștientă de ceea ce pot și am de oferit. Îmi aparțin mie așa cum nu mi-am aparținut vreodată. Cu vulnerabilitățile și temerile mele, boemă și totuși atât de prezentă, destul de des curajoasă și asumată, veselă și de mult prea multe ori nostalgică. Prea temperamentală și nerăbdătoare pe alocuri, dar binevoitoare. Mă simt mult mai veritabilă, cum n-am știut să mă văd vreodată.
Am ajuns și eu, prin propria experiență, la aceeași concluzie ca cea a Dr. Brené Brown, în cartea Am crezut că e vina mea, dar nu era: Atunci când alegem dezvoltarea în detrimentul perfecțiunii, alegem empatia și conectarea. Cu cât suntem mai bine înfipți în pământ, cu atât mai puțin ne simțim obligați să ne apărăm deciziile și să ne protejăm. Ne putem privi cu compasiune în loc să ne desconsiderăm. Punând temelia ne ajută, totodată, să nu vânăm acceptare și integrare, încercând să ne transformăm în acea persoană pe care și-o doresc ceilalți.
Îmi vine uneori să mă iau în brațe, să mă strâng cu drag și recunoștință pentru sinceritatea și dragul cu care am învățat să mă privesc.
Comentarii
Trimiteți un comentariu