Romanta de ploaie tarzie

Îl zăresc de la geamul camerei mele, cum rătăcește prin ploaie. Inima mi s-a strâns cât o nucă și înțeapă cu amintirile ei. Unele le-am vrut uitate de mult, dar rămân încăpățânate acolo, sigilate bine, oricât am încercat să le fac să dispară. Când vor să fie rele, mă pedepsesc în spasme, care au atâta dor în ele și lovesc cu amintiri. Atunci mi se face atât de dor...

Plouă trist, ca un plâns de noapte singură. Indiferent, cu mâinile în buzunar, pășește prin ploaie. E un traseu cunoscut, pe care-l făcuse de zeci de ori cu ea alături. Abia acum însă, vede felinarul vechi, care totuși mai arde, podul ciunt cu o scândură ruptă, banca verde. Trecuse de-atâtea ori pe acolo, cu ea alături, fără să privească cu adevărat. O vedea doar pe ea. Era atent la mâna ei timidă, care căuta căldura mâinii lui, și care tresărea uneori; și tare ar fi vrut sa știe pe unde rătăcea mintea ei. Era atent la ochii ei care priveau în pământ, atunci când ochii lui erau prea insistenți, la buzele ei, la vocea ei, la respirația ei. Păreau amândoi fericiți. 

Acum plouă și, parcă plouă tot mai tare. Zâmbește palid amintindu-și cum iubeau amândoi plimbările prin ploaie și cum se pierdeau apoi în îmbrățișarea udă. 

Dar acum e singur. Şi știe unde a greșit, dar prea târziu. Căci pe drumul pe care înainte pășeau amândoi, a rămas doar el. Ii zboară din nou gândul la ea, la fel ca în momentele alea -  în ultimul timp parca tot mai dese - când singurătatea amara parca îl sufocă, iar amintirea ei îl răscolește. Își creează din nou scenarii cu ea în minte, scene care se amestecă prin amintiri cu ei doi. A greșit, a greșit și a plecat. Fără să implore, fără să ceară. 

Îl văd din  nou și știu ce simte. Pe sub același felinar, care încă mai luminează, pe podul ciunt căruia-i lipsește o scândură, pe lângă banca verde, am trecut și eu. Cu mâna mea în mâna lui. Şi știu că ar fi vrut să-mi citească gândurile, atunci când mana mea tresărea timidă în mâna lui, și-mi plecam privirea, atunci când ochii lui mă priveau prea insistent. Eram amândoi fericiți sau, cel puțin, aşa păream.

Dar a greșit. Nici nu mai știu ce, dar a greșit și a plecat. Fără să explice, fără a cere să iert. 

Il privesc mai departe prin ploaie. Ies în stradă și-l văd cum, cu capul plecat și mâinile în buzunar,  trece pe sub felinar. Mă priveşte, iar eu plec ochii în pământ...