Lectii de curaj de la Brene Brown

Am urmărit pe Netflix The call to courage, a lui Brené Brown. A fost o oră și-un sfert bine investită din viata mea. Si mi-a plăcut atât de tare încât l-am revăzut chiar de două ori.😊

Si nu, n-a venit costumată în Prințesa războinică dând rețete care inactivează sentimente vulnerabile. Din contră. Si-a deschis propria Cutie a Pandorei  lăsându-ne  să-i privim propriile-i angoase cu o sinceritate reală. Si dacă toți am privi la fel de loial în noi și am purta conversații sincere și conștiente cu cei din jurul nostru, lumea asta ar fi cu siguranță un loc mai bun. Poziția în care s-a pus nu a fost deloc una confortabila. Dar tocmai normalitatea cu care a vorbit despre vulnerabilităṭile ei și asumarea lor conștientă a fost o veritabilă lecție de curaj.

Nu știu cați dintre voi o cunoașteți pe Brené Brown. Eu am găsit-o mai întâi în niște articole pe internet, apoi i-am citit una dintre cărți Am crezut ca e vina mea (dar nu era).  Are un master în domeniul asistentei sociale, studiază curajul, vulnerabilitatea, empatia și rușinea, a scris 5 bestseller- uri New York Times, iar TED-Talk-ul ei este unul dintre cele mai vizionate din lume.

Urmărind The call to courage am râs, am plâns cu lacrimi de crocodil, mi-am simțit de câteva ori inima strânsă cocoloș, am savurat ironiile ei deștepte. B. Brown e atât de firească, scrie și vorbește cu atâta empatie încât se strecoară  subtil în colțurile cele mai sensibile. De-asta e atât de confortabil să o asculți și să o citești.

Nu ne place să părem vulnerabili. E al naibii de incomod să simți că-ți fuge pământul de sub picioare. Suntem speriați atunci când nu ne simțim stăpâni pe situație, în aceeași măsură în care ne deranjează să simțim vulnerabilitate în ceilalți. Dar, după cum spune B. Brown nu exista curaj fără vulnerabilitate.

Uităm că suntem părți de carne și emoții, într-o căutare permanentă de legături reale care să ne hrănească sufletul. De cele mai multe ori ducem lupta cu părțile noastre întunecate înăuntrul nostru, lăsând la suprafață un superficial ușor de digerat pentru toți. Numai că, încorsetându-ne acele emoții în care nu vrem să privim de frica de a nu părea slabi, nu facem decât să ne îndepărtam încă un pas de noi. Tot tăind de pe lista cu sentimente ''rusinoase'' ajungem să nu ne mai aparținem nici nouă. Si mă întreb: cum am putea crea oare relații reale,  atunci când suntem atât de străini de noi. Cum am putea fi toleranți cu ceilalți atunci când ne judecăm atât de aspru pe noi înșine? 

Mai întâi de toate, noi înșine trebuie să ne fim cel mai bun prieten. Tocmai amalgamul ăla de emoții care ne face să ne simțim atât de neputincioși uneori, ne face să ne simțim vii și ne dă autenticitate. Vulnerabilitatea unește oameni și generează empatie. Iar empatia apropie oameni. 

Avem nevoie în jurul nostru de oameni cărora știm ca le pasa. Nu de cei care mimează susținere, ci de oameni cărora la pasă suficient de mult încât își iau curajul să ne arate adevărul, mai ales atunci când evitam să-l privim. Prieteni care rămân aproape și atunci când devine incomod, când doare și ai nevoie de brate calde. Relațiile astea nu se nasc peste noapte. Cresc în timp, pe măsură ce mai desfacem cate o foita din învelișul nostru.  Povestea fiecăruia este un privilegiu. Împărtășește-o doar cu oamenii care și-au câștigat dreptul să o audă. Eu am parte de asemenea oameni în jurul meu și e tare bine.

Poate ca cei mai vulnerabili suntem totuși în iubire. E incomod sa lași sa privească necenzurat în tine tocmai acei ochi care ai vrea sa te vadă perfecta. Aritmetica iubirii are multe paranteze. Un el și o ea nu se sfârșesc mereu într-o iubire. Uneori, după egal, apare doar o prietenie, alteori rămâne uitare și durere. Si Doamne, cat poate durea de tare! Dar nu ai cum să simți iubirea adevărată atunci când inima e precaută. Iubirea nu se calculează, ci se simte prin fiecare por de piele.

Brave leaders are never silent around hard thinks !
Mi-a plăcut mult replica asta. E important să alegem curajul în fața confortului, să ne lăsăm vocea să atingă inimi. Doar așa putem schimba lucruri.

Curajul care suntem dispuși sa ni-l asumam va face face diferența intre ce fel de jucători alegem sa fim. Unii mediocri, care au privit pasiv desfășurătorul vieții lor, sau unii asumați și perseverenți. Noi suntem scenariștii propriei noastre vieți.  Şi tocmai aceasta putere a curajului a fost cuprinsă atât de bine de Theodore Roosevelt în discursul lui '' The Citizenship in a Republic'' ținut la Sorbona pe 23 aprilie 1910: Nu criticul este cel care contează, nu cel care sta pe margine și care arata cu degetul la cum s-a împiedicat omul puternic, ori cum ar putea cel care face un lucru să-l facă mai bine. Meritul este al celui care se află în arena, al celui a cărui față e plină de praf, sudoare și sânge, care se străduiește cu vitejie, care greșește și ratează în mod repetat, al celui care cunoaște entuziasmul și devoțiunea și care se dăruiește unei cauze care merita efortul, al celui care, în cel mai bun caz cunoaște triumful unei mari realizări, iar în cel mai rău caz, eșuează după ce a îndrăznit ceva extraordinar; al omului care știe ca locul său nu este alături de acele suflete slabe și reci care nu vor cunoaște niciodată victoria și nici înfrângerea.''