Plansul lui Nietzsche

Prima carte a lui Irvin Yalom pe care am citit-o a fost Călătoria către sine, despre care am scris aici. I-au urmat Minciuni pe canapea și Plânsul lui Nietzsche și asta doar fiindcă celelalte cărți ale lui nu le găsisem la momentul respectiv pe stoc. Le voi comanda pe toate cu siguranță, pentru că ceea ce am descoperit în omul Irvin Yalom e  atât de autentic și se potriveste atât de mult cu gândurile și trăirile mele încât, de fiecare dată când îl citesc, devin eu insămi pacientul aşezat comod pe canapeaua din cabinetul său. Ṣi Doamne, cate am avea de discutat! E un vis ispititor care știu că nu se va împlini vreodată, dar sunt convinsă că ar fi fost o experiență memorabilă.

Îmi place pentru modestia lui, pentru vulnerabilitatea pe care nu se sperie să o arate, chiar și ajuns la nivelul acesta de popularitate. Si tocmai asta îl face atât de real. Îndrăzneala de a ne lăsa sa-l privim dincolo de piele, asumarea cu care îndrăznește să se arate gol, cu toate spaimele, incertitudinile și regretele la vedere. Sinceritatea cu care privește la rădăcina problemelor existențiale și  în adâncurile temerilor lui, generează curaj molipsitor. Sunt fricile și zbaterile care chinuie înăuntrul fiecărui om care trăiește conștient - atent la el și la ceea ce exista în jurul său. Ah, și cât sunt de reale sentimentele astea, cum muşcă din liniște si lasă în urma neliniști ursuze.

E foarte ușor să intuiești în romanele lui regretul pentru viata care trece prea repede, teama de a nu cădea în autosuficiență, bucuria lui de a simți viața curgându-i printre vene dar și  regretul ca totuși, a fost prea puțin. 

La fel e și în Plânsul lui Nietzsche. M-a prins tare cartea asta. E faină, faină de tot încât nu-mi venea să o las din mână.

Yalom a reușit sa imbine  atât de original și firesc adevărul istoric cu ficțiunea, încât poți sa juri ca întâmplările și dialogurile au avut loc în realitate. Vorbele sunt bine potrivite și pline de idei existențialiste. Având ca personaje pe Nietzsche, Freud și dr. Breuer, mentorul lui Freud și unul dintre practicienii de început ai psihoterapiei, nici nu avea cum să fie altfel. Ṣi totul în atmosfera Vienei anului 1882. Toate trăirile și situațiile cu care-si confrunta personajele sunt circumstanțele vieții reale, iar  Yalom le găsește soluții salvatoare.

În viața reală, avem şi noi nevoie de soluții. Aceeași conștientizare a efemerității imi aduce şi mie regrete, bătătorite bine de nostalgia timpului care a trecut, de ieri-ul care nu va ma fi nicicând azi, de teama de a nu eșua, de spaima de a nu mă pierde în autosuficiență, de cate și mai cate.

Știu și eu ca timpul nu are frâne, ca trece fără a da ceva în loc, doar amintiri. Ca tinerețea de acum va trece ca un sărut lung, păstrând doar amintirea decolorata a fiorului carnal. Că va veni apoi vârsta mai așezată, poate cu la fel de multe emoții, dar cizelate de o minte cumpătată. Apoi, copiii noștri, cu ai lor copii, vor aduce înapoi flashuri din tinerețea noastră, purtate însă de trupuri mai fragile și minți mai înțelepte. Asta e jocul. Pentru unii mai scurt, pentru alții mai lung. Doar că, atunci la capăt, viața nu ne-o cântărim în  ani ci în plinul inimii.

''Si totuși, Josef, îmi eviți intrebarea. Ti-ai trăit viața? Sau te-ai lăsat trăit de ea? Ai ales-o? Sau ea te-a ales pe tine? Ti-a placut? Sau ai regretat-o? Asta vreau să spun când te intreb daca ți-ai consumat viata. Ai folosit-o pana la capăt? Iti amintesti de visul acela în care tatal tau statea neajutorat langa tine , rugandu-se, în timp ce asupra familiei lui se abatea o catastrofa? Nu esti și tu ca el? Nu stai și tu, neajutorat, și-ți plangi viata pe care n-ai trait-o niciodata?''

Replica asta mi-a pătruns în toate colțurile minții și o pastrez acolo, ca să n-o uit vreodată. Vreau să mă molipsesc de ea, sa-mi apară in minte iar și iar, ca să nu uit să storc din viata asta tot ceea ce are ea bun de oferit. Cu  râs mult, adevărat și din toată inima, cu lacrimi de dor și neputință uneori, cu inima tânărăr și fluturi în stomac, cu bunătatea și naivitatea din ochii perfecți ai copilului meu.
Nu e ușor însă sa renunți la limitele care ți-au fost trasate și să-ți iei curajul pentru a sparge reguli. Să ajungi să te iubești pe tine și să-ți cântărești fericirea prin proprii-ți ochi e un drum lung, de multe ori incomod, în care e nevoie de foarte multa auto-empatie. Iar asta se învață. Uneori ți-o oferi cu generozitate, alte ori dai din ea cu zgârcenie. Până în ziua în care, privindu-te, realizezi că te vezi cu cei mai frumoși si indulgenti ochi  prin care te-ai privit vreodata.

''Tot ce am vrut să spun  a fost că, pentru a avea o relație completă cu altcineva, trebuie să ai mai întai o relație cu tine însuți. Dacă nu putem cuprinde propria noastră singuratate, îl vom folosi, pur și simplu, pe celălalt ca pe un scut împotriva izolării. Numai atunci când vei putea trăi ca vulturul - fără nici un public, de nici un fel - te vei putea indrepta cu dragoste înspre altcineva; numai atunci poate să-ți pese de cursul existenței celuilalt.''

Am renunțat la atitudinea defensivă, am învățat să trăiesc după nevoile mele și nu în functie de așteptările celorlalți. Nu e un traseu lin. Mă mai împotmolesc dar tot o scot la capăt. Am mai fost pe-acolo și știu că se poate.

''-Si asta este, Josef, sunt convins, sursa principală a fricii tale. Acea apăsare în dreptul inimii - e pentru că pieptul tău iți explodează de viata netrăită. Si bătăile inimii tale marchează timpul. Iar lăcomia timpului este veșnică. Timpul devorează neîncetat - și nu dă nimic înapoi. Ce cumplit e să te aud spunând că ai trăit viața stabilită pentru tine! Si ce cumplit e să înfrunți moartea fără să fi pretins niciodată libertate, cu toate pericolele ei!''