despre copilul mic, care s-a făcut dintr-o dată mare

Îi pun mâna sub obrazul moale şi cald. Buzele i se întind a desfătare şi văd cum, sub pleoapele închise se joaca fericirea. E copilul meu. A fost mic, pana nu demult parcă, şi uite-l cum, pe furișate, şi-a strecurat centimetri şi contururi de băiat mare. 

E în vremea în care își descoperă curios independența, încearcă glume şi se joaca cu vorbele şi caută să facă lucruri cu seriozitatea oamenilor mari. Mi-e dor uneori de el mic, când îmi încăpea cu totul în brațe şi îl culcam între noi doi, dar curios cum, în acelaşi timp, îmi place să-l descopăr la vârsta asta, mă minunez cât de bine se descurca, chiar mai bine decât îmi iese mie câteodată. E liniștitor, cumva, să-l știu mai puțin fragil ca în anii de început,  e ca şi cum am fi primit bilet de voie spre descoperiri mai îndrăznețe. Sunt curioasă şi nerăbdătoare pentru tot ceea ce urmează, pentru tot ceea ce vom face împreună, pentru toate amintirile pe care le vom plăsmui. Dar tot în acelaşi timp, mă tem de vorbele grele şi  iluziile lui sfărâmate, de amărăciunile şi descumpănirea în care va pica uneori. Îmi vine să-l adun cocoloș în brațele mele, să mă asigur că-i va fi doar bine, dar știu că e utopic, că nu-l pot adăposti de toate astea, că face parte din procesul lui de devenire. 

Mă apropii de obrazul lui. Miroase încă a fraged şi curat, iar ochii îi tine închiși, a somn. 

- Mi-ești tare drag, copil minunat, îi spun în șoaptă, iar buzele lui se întind molcom în zâmbet. 

- Știu, mama. 

Și iar mi-a topit inima şi mi-a umezit ochii. E tare priceput la asta.