sunt un copil premiant, dar nu mi-au plăcut niciodată notele

Se discută mult zilele astea despre note și coronițe, dacă e bine sau nu să răsplătim copiii prin note și premii pentru efortul pe care l-au depus, că asta ar fi dovada recunoașterii și aprecierii pentru munca depusă. Că atunci când îi premiem, îi departajăm de cei slabi, de loaze - așa îi numeau unii - ca să nu-i mai lăsăm pe cei mediocri să preia conducerea, că de-aia suntem unde suntem.

Numai că, sistemul ăsta de răsplătire prin note și premii nu e doar de ieri, de azi, în țara asta. Poate tocmai felul ăsta de învățământ e responsabil pentru faptul că întâlnim mediocritate la toate nivelurile.

Răsplătirea unui efort prin note, premii sau lucruri materiale nu face decât să încurajeze motivația extrinsecă, adică învățăm pentru o răsplată din exterior și nu pentru propria noastră plăcere. Ceea ce ar trebui însă să încurajăm şi să dezvoltăm este motivația intrinsecă. Doar astfel ajungem să facem lucruri pentru că ne plac si ne pasionează şi nu pentru că altfel vom fi sancționați. Lucrurile valoroase se nasc doar din pasiuni puternice. 

Frica de o notă slabă poate fi un stimulent de moment, dar nu va fi nicicând ceva sustenabil. Să nu mai vorbesc despre teama de umilire, nimeni nu are voie vreodată să umilească un copil. 

Eu sunt un copil premiant. Sunt un copil care a luat premiul întâi până în clasa a zecea, dar care a urât notele. Eram mulți copii isteți în clasă, la fel de isteți toți, iar diferența de câteva sutimi dintre noi, care făcea departajarea între locurile pe podium sau mențiuni era doar un joc de conjunctură. Pentru că asta sunt notele de fapt, cuantificarea unei situații la un moment dat în funcție de diferite variabile, unele dintre ele chiar foarte subiective. 

Până pe la vreo nouă ani, mintea copilului nu cunoaște gri, totul e în alb și negru. Explică-i unui copil de școală primară că, faptul că e al doilea și nu primul pe podium nu e mare lucru, că acea diferență de câteva sutimi nu înseamnă nimic și vezi dacă va înțelege. Psihologii spun că nu. Pentru el contează doar faptul că nu a fost suficient de bun încât să fie primul. Câți oare dintre copii nu pornesc cu această povară în ei?

Am iubit matematica, gramatica, chimia și literatura. Cred că, în mare măsură, asta se datorează profesorilor pe care i-am avut. Făceam  teme și exerciții fără să mi se fi părut o povară, îmi plăcea. Un elev simte pasiunea profesorului, iar un profesor implicat reușește să dea sens și farmec materiei sale. În schimb, nu mi-au plăcut niciodată istoria și geografia.  Îmi aduc aminte cum orele de geografie și istorie erau, de fapt, ore de dictare din manual. Abia în clasa a unsprezecea, când am schimbat liceul, am găsit o profesoară de istorie atât de diferită de tot ceea ce întâlnisem până atunci, care povestea istoria cu atâta pasiune, încât a reușit să mai salveze ceva din aversiunea pe care o clădisem până atunci.

Nu am fost un copil căruia i se verifica carnetul acasă. Ţin minte că uneori se adunau atâtea note nesemnate, încât părinții mei își puneau semnătura pe mai multe rânduri o dată, ca să termine mai repede. Si totuși, am simțit mereu notele ca pe o povară. 

Mi-ar plăcea ca  în școala copilului meu să nu se dea note. Căutam o școală de felul ăsta. O școală în care copiii să nu se privească ca și concurenți ci să învețe să lucreze în echipă. O școală în care copiii să fie încurajați să coopereze,  să li se arate utilitatea lucrurilor învățate ca să nu se piardă totul într-un amalgam de informație inutilă. Într-o astfel de școală mi-ar fi plăcut și mie să învăț.