nuanțe

Sunt zile în care simt mult zgomot în mine. Parcă sunt tot mai rare, iar asta îmi vine ca o confirmare a faptului că străduința mea dă roade, că răspunsurile pe care le-am găsit pentru mine au fost cele corecte. Și totuși, vin zile în care emoții neprietenoase mi se adună tăvălug în suflet, le simt chimia ostilă cum îmi curge pe sub piele, încercând să acapareze fiecare celulă din mine și din jurul meu. Tot ceea ce am nevoie atunci e să opresc zgomotul.

Nu e o zi ca cealaltă. Fiecare își aduce propriile provocări, unele mai mici, altele mai mari, cele mici trec pe lângă noi aproape insesizabil, în schimb sunt altele care ne provoacă atât de tare încât reușesc să dezechilibreze, fie doar și  pentru o clipă, tot sistemul valorilor noastre. Ne apărăm prin reacții în care uneori nu ne mai recunoaștem. Și atunci ne descoperim limitele,  vedem pe unde stăm, reacțiile astea care ne uimesc sunt o oglindă a slăbiciunilor noastre.

Ieri am avut o zi din asta, cu emoții de toate felurile în ea, s-au schimbat niște lucruri în viața noastră și încă nu am avut timp destul să-mi bătătoresc noua cale. Când stările astea vin pe rând sunt mai ușor de gestionat, dar când apar înghesuite unele în altele am nevoie de timp, să le iau pe rând, cu răbdare și onestitate și să le descâlcesc. E ceva extrem de personal și uneori inconfortabil.

Ne-am învățat să împărțim totul în bine sau rău, alb sau negru, frumos sau urât, fugim de incomod și, în general, ne place să alegem mereu doar ceea ce e frumos și se simte bine. Doar oare cum am putea recunoaște frumosul dacă n-am privit nicicând urâtul, cum ne-am putea dori bucuria dacă nu am fi simțit niciodată cât de penetrantă e durerea, cum am putea recunoaște iubirea, dacă nu am încercat mai întâi dorul.

Cea mai complicată relație o avem cu noi înșine. Asta până când reușim să descâlcim toate nodurile ca să putem să ne iubim și să ne acceptăm cu totul. Cu bune sau mai puțin bune. Și din când în când, să găsim tihna de a ne așeza la o ceașcă de vorbă sinceră cu noi înșine.