încă ceva despre acasă

 

Am copilărit la țară, într-un sat înconjurat de viță de vie, cu multă natură de jur împrejur, în grădina întinsă a bunicilor, liniștită și verde, cocoțată pe un deal. Doar un pic mai jos începea  valea, era tăiată de o cale ferată singuratică și de unde, la ore precise, se auzea huruitul trenului. 

Amintirile de atunci îmi sunt limpezi, parcă s-au întâmplat ieri, au natură curată și oameni calzi în ele și un zid invizibil de siguranță, de acasă, pe care îl reușeau mama și tata în jurul nostru; îl au pe bunicul, cu toată înțelepciunea lui multă, chiar dacă a fost un om în aparență simplu și neșcolit, înțelepciune pe care am mai regăsit-o doar în puțini oameni care mi-au trecut mai apoi prin viață.

A venit apoi o vreme când viața aceea mi se părea plictisitoare și căutam zgomotul orașelor, cu muzică pe străzi și oameni ce se loveau unii de ceilalți, cu aerul acela îmbâcsit de țevi de eșapament, cu verde doar sporadic, înghesuit artificial printre betoane; a fost o perioadă cu multă gălăgie în și pe lângă mine, care și-a avut și ea rostul ei.

Observ acum că trag tot mai mult înspre liniște, că aglomerația mă obosește, că mă opresc să fotografiez ceruri albastre și locuri în care se simte pacea, că prefer lipsa zgomotului și o grădină verde cu mulți pomi în ea, din care să poți rupe fructul, să-l ștergi ușor între palme înainte de a-l mușca, așa cum făceam în grădina copilăriei mele.

(Foto: unsplash.com)