perspective

 

Sunt multe în lumea asta pe care nu le cunosc. Și multe, poate chiar prea multe, nici măcar nu le pot înțelege prin algoritmii minții mele. Sunt un om al realului, un om care caută scheme logice pentru a pătrunde în înțelesuri, care are nevoie să înțeleagă pentru a trece mai departe. Și totuși, sunt multe situații în viața mea ce pot părea absurde, întâmplări ilogice ce m-au purtat însă spre circumstanțele perfecte.

Au rămas multe lucruri în lumea asta pe care nu le înțeleg și pe care le simt nedrepte, încât m-aș pune de multe ori cruciș în fața vieții ca să-i schimb traiectoria; nu doar pentru mine, ci pentru mulți din cei pe care-i știu sau nu. Dar meseria pe care o fac m-a pus de multe ori față în față cu situații ilogice și mi-a arătat că multe lucruri sunt mult deasupra noastră și că noi nu avem nicio putere asupra lor. Uneori lucrurile se întâmplă și atât. Nu mai e loc de nimic, nici de reacție, nici de împotrivire, nici de căutat vină.

Mă gândesc și la tata când scriu toate astea. Nici dacă aș ajunge să înțeleg de ce, sau cum , sau ce ar fi fost dacă, nimic din toate astea nu ar schimba ce este azi. Nu-mi rămâne decât să accept, chiar dacă mi-e dor de vorba lui caldă și bună, încât dorul ăsta mă doare uneori fizic, exact acolo unde vorba lui îmi făcea cândva bine. Sunt patru luni de când nu i-am mai auzit vocea și mi-e teamă să nu cumva să o uit vreodată.

Dar tot de la el am învățat că există o orânduire și un rost în toate, chiar dacă ceea ce scriu acum minții mele i se pare absurd.

Uneori e bine însă să mai scoatem mintea din priză, fiindcă de prea multe ori despică firul în mult prea multe, încât ajung să se încurce în noduri, pe care vrei apoi să le descâlcești, iar asta te ține ocupat, departe de tine. Îți faci un mare bine când ajungi să o pui pe tăcere, ceea ce e o treabă foarte, foarte grea, ea fiind obișnuită să zumzăie întruna, și să dai crez și celuilalt tu, cel care simte, care se lasă purtat de intuiție, care crede inexplicabilul fără a-l vrea să-l explice.

Asta simt și eu, că e totuși ceva deasupra noastră, mult peste palpabil, deasupra celor văzute și știute, ceva mai subtil decât explicațiile și raționamentele,  ceva ce poate fi doar simțit, fără a putea fi rostit prin vorbe. Iar atunci când i-ai simțit vibrația alunecându-ți pe sub piele, trecând de la celulă la celulă, nu te mai împiedici în vorbe mărunte și discuții derizorii. Sunt doar mărunțișuri, lucruri lipsite de importanță, când în esență, fericirea lumii tale stă doar în adevărul tău.