zece ani

 

Exact acum zece ani eram cu cei mai dragi oameni în jurul nostru, nu mulți, ci exact atât cât trebuie, altarul era impriovizat într-o grădină înflorită, era cald, eu în rochie albă, cum au prințesele, doar că mie nu-mi plac prințesele,  prefer tricourile albe, nisipul ud și cald sub tălpi și vântul boem pe piele, dar am făcut-o așa cum se cădea, ca doi iubiți cuminți, ție îți cădeau bucle umede pe frunte și râdeai cu toată fața. A fost frumos încât aș mai face-o și mâine din nou, chiar dacă din nou nu va fi  plajă, sau poate totuși, eu tot în rochie albă voi fi, poate cu tocuri în picioare și fără nisip pe tălpi. Am dansat mult, și da, știu, nu am vrut să fiu furată, am vrut să petrec la nunta mea, doar fotografului nu i-a păsat de asta și ne-a rupt din toiul petrecerii ca să prindă poze cu noi în începutul apusului de soare. 

Cât de tineri și neștiutori eram, cum am luat viața asta ca pe o joacă, apoi a devenit cam serioasă treaba, și totuși nu ne-am pierdut cu firea, am reușit frumos împreună, suntem aproape la fel, doar ușor mai grizonați și cu mai multe povești în spate.

Îmi place gașca asta de patru care am devenit. Două fete, doi băieți, deci tabere egale de fiecare parte, să nu se lase cu supărare. În general nu suntem țâfnoși, dar și dacă ne vine ne trece repede, știm să ne simțim bine noi de noi, îmi place că facem atât de multe lucruri împreună, că știu și copiii să se muleze la nevoile și programul nostru, i-am purtat peste tot cu noi de când îi știu pe lumea asta încât nici unul dintre noi nu știe altfel.

E bine cu tine, nu aș schimba nimic, nici măcar greul de care nu am fost cruțați, dar știu azi că nimic nu a fost prea mult, ci exact cât a fost nevoie ca să ajungem aici.

Mă uit la noi cu inima plină azi, s-au întâmplat atât de multe în timpul ăsta împreună, douăzeci de ani de când ne-am întâlnit pentru prima oară, zece de când am dansat valsul lui Cohen.  Îți vine să crezi? Fiindcă mie mi se pare că timpul râde și face miștouri de noi.