în oase de om mare

Copile, încă învăț și eu așa ca și tine. E adevărat că am mai mulți ani, unii spun că asta trage după ea experiență și înțelepciune, poate și o oarecare detașare, dar oare atunci, de ce mă simt uneori ca un copil în oase de adult? În clipele sau zilele alea nu prea știu nici eu cum să fac în lumea asta mare, nu-i prea înțeleg nici eu mereu pe oameni. Dar e adevărat, am trăit și am văzut multe, iar asta nu e neapărat ceva drept de fală, asta mi-a adus și neîncredere și judecată înspre ceilalți, iar eu mă uit la tine și văd cât de curat se vede totul, fără vinovăție și fără pată, atunci când privești aceeași lume prin lumina ochilor tăi. Privirea mea s-a mai asprit, sufletul mi s-a mai zgâriat, vezi, asta face experiența din oameni, deloc mai buni, ci mai iscoditori și mai urâcioși, fără răbdare, puși mereu pe corectat și prea serioși. Încerc să-mi reamintesc cum se vede viața clară, în lumini vii, așa cum văd că o știi tu încă privi, prin filtre clare, încă netede, aproape fără zgârieturi. Dar e greu, să știi, oasele mele de om mare se împotrivesc. Firescul se reînvață cel mai greu, fiindcă în dicționarul omului mare el pare plictisitor, obișnuit și fără sclipire. Iar noi fugim de banal și simplitate. Dar văd câtă sclipire e în bucuria ochilor tăi, vreau și eu să mă mai bucure banalul și simplitatea, să-mi întorc privirea spre lucrurile astea mărunte și obișnuite, care  îți limpezesc mintea, îți liniștesc inima și readuc tinerețea. Tu o ai încă, copile, și e cea mai mare favoare pe care ne-o face viața.