dincolo de Barcelona

 

De la această fotografie au trecut peste 11 ani.

Eram în Barcelona. Orașul e superb, iar eu m-am îndrăgostit din prima. I-am luat la pas toate străzile, i-am admirat tot ceea ce are de arătat: și Sagrada Familia, și Parcul Güell, și Casa  Batlló. Aici, în fotografie, mă odihneam pe scările din fața Palatului National, în așteptarea spectacolului muzical, în care protagonistă era fântâna arteziană de la poalele lui. Ne-am plimbat pe Rambla, prin piețe, prin satul spaniol și am simțit briza puternică de toamnă a Mediteranei.

Și totuși, când mă gândesc la Barcelona, simt tristețe. Fiindcă toată frumusețea din jur n-a reușit să mă scoată cu totul din vârtejul care mă bulversa pe dinăuntru, decât pentru mici frânturi de vreme, după care eram trasă înapoi în ceea ce am numit mai târziu criza existențială a tinereții mele.

Fiindcă frumosul și bucuria pot pătrunde în noi doar dacă deschidem singuri obloanele interiorului nostru. Doar dacă suntem dispuși să ne uităm sincer la ce se întâmplă înăuntru, dacă ne asumăm ce ne doare, ce ne sperie și ce amânăm să înțelegem despre noi.

Dar eu nu știam încă să fac asta. Nu știam să sortez, să pun limite, să mă împac cu mine, căutam validare, nu-mi înțelegeam mintea și corpul, simțeam că mă trădează amândouă și nu înțelegeam de ce.

N-aveam credință - așa aș spune acum. Doar că valența acestui termen și-a schimbat mult sensul pentru mine, în tot acest timp. Atunci eram convinsă că e destul.

Eram tânără și bună, dar atât de răzvrătită, încât tot ceea ce mi se părea nedrept, mă activa instantaneu. Eram impulsivă și nerăbdătoare, cu o nevoie teribilă de a controla totul în jurul și pe dinăuntrul meu. Credeam că perfecționismul e cheia succesului. Azi aș continua...și a epuizării și deconectării de sine.

Fiindcă eram epuizată. Aveam niște ani grei în spate: trăiam într-o țară nouă, vorbeam o limbă pe care nu o stăpâneam la nivelul la care eram obișnuită, îmi era dor de casă, munceam mult în gărzi și nopți, și nu știam atunci că e nevoie să fiu și pentru mine.

Acum știu că nu țara, nici limba nouă nu au fost vinovatele pentru starea pe care o simțeam, ci incapacitatea mea în a gestiona nevoile corpului meu și neputința mea în a le recunoaște.

Barcelona a devenit, cumva, un punct de cotitură al creșterii mele. Ceva s-a întâmplat acolo, în acele zile ce s-au simțit ca un purgatoriu, din care nu știam dacă voi ieși la lumină sau mă voi afunda și mai departe în inconștiență. Ca un făcut, la decolarea din Barcelona, un curent puternic mi-a creat cea mai mare spaimă de moarte dar și cea mai mare conștientizare: că viața trebuie trăită în prezență și cu rost.

Am luat-o încet. Am învățat să las spațiu. Să-mi potrivesc viața fiind atentă la nevoile din interiorul meu și nu la ceea ce așteaptă ceilalți de la mine. Am devenit mai atentă la oameni și la impactul lor asupra minții și inimii mele - cel mai bun barometru al stării de bine. Am învățat să-mi suflec mânecile și să dau la o parte ce nu-mi face bine, să rup preconcepțiile care mă fac să mă simt fricoasă și neajutorată și să acționez dintr-un loc de echilibru, nu sub slăbiciunea impulsului și a frustrării.

Și uite că după tot acest timp, fiecare zi mă prinde cu mânecile suflecate, încercând să păstrez locul ăsta prins sub oase cât mai cald și liber. Îmi place cum îl simt acum pe dinăuntru. Acum știu să am încredere în el.

Cu toții cred că avem punctele noastre de cotitură în viață. Peste unele trecem mai repede, altele ne țin mai mult timp ocupați, în funcție de planurile noastre cu ele. Știu că nu există scurtătură, nici jumătăți de măsură în calea mea. Și nici nu cred că voi putea spune că am termina vreodată. Dar știu că nu perfecțiunea e apogeul; ci fiecare ton blând spus în locul unui strigăt, fiecare pauză lăsată în locul unei judecăți nedrepte, fiecare detașare de ceea ce mi-ar cauza durere.

Nimic din ceea ce am trăit nu a fost degeaba. Există un rost în lume și în lucruri. Să-l vedem rămâne în responsabilitatea noastră.

Azi știu că asta înseamnă să ai credință: să găsești rostul în ceea ce este, astfel încât nimic să nu fi fost degeaba.