Mono no aware

Sigur ati simtit, si nu doar o data, senzatia dulce-amaruie care se aseaza ca un nod in gat si iti taie pentru cateva secunde respiratia, atunci cand efemeritatea lucrurilor apare intr-o pulsatie a ratiunii, fie doar si pentru o miime de secunda, dar suficient de mult incat sa-ti umbreasca momentul de fericire.  Ca lucrurile se deruleaza mai departe si acum devine, in mai putin decat ai crede, trecut.

Cate clipe as fi vrut sa le supun criogenarii, sa le intepenesc cu tot cu sentimentele si plinul din ele, sa le pastrez cu nuanta trairii de atunci. As fi adunat pana acum de mi-ar ajunge pentru un ghetar. Si ce mult mi-ar placea sa le mai simt o data in toata simfonia lor de fluturi ametiti prin stomac. Sunt clipe si trairi pe care nu le poate  prinde niciun aparat de fotografiat.  

Nostalgia nascuta din constientizarea efemeritatii a fost transpusa de japonezi in cel mai plastic mod cu putinta - mono no aware- sentimentul pe care il avem atunci cand vedem murind florile de cires inflorite, toata betia aceea de arome, parfum si frumusete fragila, spulberata sub adierea vantului. 

Multe momente le-as tine legate de mine, strans lipite, ca pe un geaman siamez, si m-as incapatana sa nu le las arvuna efemerului, care apoi sa le rataceasca iresponsabil si sa le stearga culoarea si parfumul.  Si-ar fi multe, multe de tot. 

Ochii copilului meu cand ma priveste. Sunt plini de mine si de dragostea pe care inca n-o poate spune in vorbe. O iubire fara cenzura, lipsita de rau si atat de reala. Si cat e de multa, cum n-am gasit in nici care alti ochi care m-au privit pana acum.

Furtuna din stomac care coboara barometrul ratiunii aproape de zero, declansata de doi ochi care te privesc sfredelitori, atat de obraznici incat vor sa-ti ajunga sub piele. Cu toata avalansa de emotie care-ti aduce tensiunea la limita supravietuirii, inima aproape de epuizare incat ti-e si frica ca te va da de gol daca i se vede ritmul nebun de sub piele. Cand te simti admirata, aleasa tocmai tu din restul femeilor din lume, muza pentru barbatul care te priveste.

Imbratisarea de mama si tata, acolo unde copilul ascuns in adultul de acum gaseste inca certitudinea ca va fi bine, confirmarea ca e in stare si va reusi. Si e atat de bine si cald, atat de acasa, cu o putere care poate domoli griji.

Toate trairile astea, in intensitati diferite, uneori mai mult dintr-una si mai putin din alta, vindeca acolo unde a durut si imbarbateaza pentru maine.

Si chiar daca adierea vantului lasa in urma mireasma de petale roz, urmeaza o alta primavara, cu alte flori de cires, la fel de perfecte si parfumate. Iar eu voi ingheta alte momente, pentru muntele meu de gheata cu sentimente calde.