Sa crestem oameni buni

                                           

          Imi aduc aminte, acum multi ani, cand inca lumea nu mi se parea atat de stramba, cat de tare m-a durut cand am aflat ca o prietena este parasita de sotul ei pentru o alta femeie mai in varsta. Ea si copilul lor, lasati in urma pentru o femeie cu mai multi bani, pozitie mai buna si ani multi, mult prea multi.

         Stiu ca am plans. Am plans pentru durerea ei, pentru cruzimea lui, din neputinta. Atat am stiut sa reactionez din naivitatea lumii mele drepte.

         Nu am putut intelege cum un tata isi poate trada fiul, cum un iubit isi poate abandona femeia pentru care s-a pus candva curmezis parintilor sai, cum cineva poate lua ceva ce nu-i apartine. Nu stiu cata bucurie poti trai alaturi de cineva atunci cand egoismul tau lasa gol in sufletul unui copil si dor, mult prea mult dor.

         Am vazut parinti rai. Da, foarte rai. Si ei candva victime ale altor parinti. Fosti copii, acum oameni mari, care poarta pe obrazul lor urme de palme si un suflet in permanenta cautare de iubire. Fosti copii care s-au dorit  iubiti si intelesi dar care au primit in schimb vorbe aspre si pedepse dureroase. Unii dintre ei au reusit sa scape de povara unui suflet trist si mereu cautator de iubire, oferindu-le copiilor lor exact ceea ce lor le-a fost ascuns. Altii s-au conformat mai departe tiparului si au scrijelit in sufletul copiilor lor urme ale neputintei lor de a fi oameni si parinti buni.

         Intre timp am devenit om mare. Am mai vazut cupluri rupte, vorbe pline de uraciune, oameni schiloditi de rautate. Dar si acum imi sunt la fel de strambe si lumea lor mi se pare la fel de schiloada si de garbovita. O lume murdara si urata in care iti vine sa iei mopul si sa cureti inimile de rau ca sa-i transformi din nou in oameni frumosi. Astfel incat si copiii lor sa creasca intr-o lume in care sa poata iubi pe de-a-ntregul, fara cicatrici tatuate pe suflet. Ca atunci cand se vor face oameni mari sa stie sa-i iubeasca frumos pe copiii nostri.