Atunci cand medicul plange

Am mai terminat inca o carte buna, care mi-a lasat mintea in contemplare si mi-a umplut din nou inima de drag pentru oameni autentici. Am apreciat onestitatea cu care Irvin D. Yalom isi face in Calatoria catre sine radiografia sufletului, lasandu-si la vedere vulnerabilitatile, incertitudinile, fricile. Nu sunt multi cei care, situati la acest nivel de recunoastere si celebritate, pot renunta la mantia de supraom si-si pot privi in oglinda cele mai intime ganduri, aratandu-se mai apoi lumii intregi. Dupa ce am rasfoit si ultima fila din memoriile lui, am ramas meditand la sentimentul de bine pe care trebuie sa-l simti atunci cand privesti in urma facandu-ti bilantul unei vieti traite din plin, in care ai lucrat la construirea ta, in fiecare zi, tot mai aproape de cel care ti-ai propus sa devii, dar si privind spre cei carora, prin munca ta, ai reusit sa le schimbi destinul in bine. Asta vreau sa devin cand voi fi mare!

Doar un caracter puternic poate risca sa-si expuna fragilitatea in piata publica, constient fiind ca judecatile au radacini scurte. Am empatizat cu multe din gandurile lui, cu temerile  de a nu esua, cu frica de a nu cadea in autosuficienta, cu anxietatea in fata mortii. Mi-am dat seama cum toate aceste emotii sunt si ale mele,  musca din mine zi de zi. Unora am invatat sa le fac fata, altele ma fac inca sa ma rusinez. Purtam o lupta deschisa in fiecare zi, uneori le sunt  mai puternica, alteori ajung sa ma copleseasca. Stiu doar ca nu le reneg, mi le asum si incerc sa le slefuiesc atunci cand le aud cum stau la panda. Cand le simt coltii infipti in carnea mea, ma fac sa ma indoiesc de mine, de potentialul meu si de veridicitatea mea.

Irvin D. Yalom este medic. Poate si faptul ca impartasim aceeasi meserie a facut ca trairile lui sa atinga atat de aproape corzile emotiilor mele. M-a impresionat curajul de a se descoperi in fata pacientilor sai, chiar daca asta a presupus sa lase la vedere bucati sensibile din el, chiar daca nu a fost intotdeauna comfortabil. Mi-am pus constiinta sa ia notite.

Empatia este una din calitatile care vindeca, iar atunci cand vorbim de medici este vitala. Din pacate insa, nu toti  se descurca in a o gestiona. Pentru ca un trup sa se faca bine, are nevoie de emotii pozitive si o minte sanatoasa. Cand esti subjugat de conflicte interioare, cand eul tau plange frant in bucati, nu ai cum sa te faci bine.

Cat de importanta este empatia pe care ti-o ofera medicul am simtit-o si eu pe pielea mea. Mai bine zis, am simtit cat rau poate produce lipsa ei.

Acum cativa ani m-am aflat si eu de cealalta parte a patului de salon asteptand ca un necunoscut in halat alb sa-mi puna diagnosticul. Am asistat ca un martor neputincios al propriului destin, cum cineva apuca cheia vietii mele si mi-o roteste cu susul in jos. Cat m-am simtit de mica si de vulnerabila atunci cand vorbele lui aspre și fără urma de eleganta zgariau nerusinate lăsând urme dureroase înăuntrul meu.

Privind retrospectiv, de fiecare data cand rememorez aceasta experienta imi simt picioarele mult mai bine infipte in pamant,  apreciez norocul  de a fi sanatoasa, dar si importanta de a empatiza cu cei din jurul meu. Ma rusinez uneori de mine, atunci cand simt ca trebuie sa depun efort pentru a scoate sentimentul asta la suprafata, cand trebuie sa ma lupt cu slabiciunile mele si sa-mi alung prejudecatile. Pentru ca nu am uitat abisul pe care l-a creat in mine lipsa de delicatete a celui care trebuia sa ma vindece, nu mi-as putea ierta sa stiu ca vorbele mele rele sau indiferenta mea au lasat cicatrici in sufletul cuiva. In rolul pacientului e totul mult mai greu.

E incredibil cat de bine reactioneaza oamenii cand le oferi un zambet in loc de aroganta stupida, cand le strangi mana in loc sa arunci cu vorbe grele. Un prieten drag si mult mai intelept decat mine, mi-a zis ca aroganta e o slabiciune, e forma sub care unii isi mascheaza neputinta. 

Cand un medic se crede zeu si de neinlocuit, s-a pierdut in primul rand pe sine. Si am vazut destui. Dar am intalnit si medici daruiti, constienti de limitele si neputintele lor, dornici de a face bine.

In fiecare zi vad oameni suferinzi. Boala, cu izul ei de neputinta pune la pamant chiar si brate si minti puternice. Toti devenim vulnerabili in fata bolii. Tabloul asta plin de suferinta mi se deruleaza in fiecare zi in fata ochilor, sunt martorul unei rulete rusesti la care jucam toti, fara posibilitatea de a ne retrage. Binele pe care il simtim acum e atat de subred dar si atat de valoros incat trebuie explorat la maxim. Sa radem cu gura pana la urechi, sa pretuim clipa si oamenii care ne sunt aproape, sa plangem cu zgomot si sa iubim cu pasiune. Unitatea de masura e intensitatea, asta ne aduce sentimentul de implinire. Cu sangele razand prin vene nu ti-e mai frica de nimic.

M-a atins sensibilitatea si nostalgia acestor memorii si chiar daca ne aflam in puncte diferite ale firului vietii, mi-e atat de familiar si mie sentimentul de regret ca totul trece mult prea repede. Irvin Yalom a cuprins  atat de bine chintesenta  in doar cateva randuri: " Uneori ma gandesc ca scrisul este efortul meu de a risipi sentimentul trecerii timpului si ideea mortii inevitabile. Faulkner a spus-o cel mai bine: Intentia fiecarui artist este de a captura clipa si de a o fixa in asa fel incat sa revina la viata altadata, prin ochii altcuiva." Cred ca gandul acesta explica intensitatea pasiunii mele de a scrie - de a scrie la nesfarsit."