cu mintea aiurea

Până acum un an, educația mea financiară era deplorabilă. Nu că aș fi  acum un guru în finanțe dar, când toată viața ai fost corigent la capitolul ăsta, când te simți de nota cinci-șase îți cam dai seama cât de pierdut erai înainte. Acum un an nu aveam habar ce înseamnă active și pasive, asta ca să știți cam de unde am plecat. Apoi, nici nu mai știu ce a declanșat clic-ul, poate spaima că n-o să pot supraviețui la pensie :),  dar am început să caut informații.  Am pus m â na pe telefon și l-am sunat pe frate-meu, care știe treburile astea. Și așa a început să pâlpâie lumina, cam ca o lumânare amărâtă în beznă deasă.  Dar după ce ajungi să vezi direcția, începe să îți placă că nu mai umbli pe bâjbâite. L-am zăpăcit pe frate-meu cu întrebări și lămuriri de s-a săturat de mine, numai ce să faci că am încredere în ceea ce zice așa că tot la el mă duc. Mi-a explicat omul, mi-a spus ce să citesc, mi-a trimis material de informare. Bineînțeles că n-am ajuns să le citesc pe toate, că altfel er

Curgea cu picuri mari și grei De deasupra noastră, Vântul arunca plin de mânie Frunze, crengi și tot ce mai găsea în cale. - S-au certat, mama, mi-ai spus Și te-ai așezat moale în fața geamului prin care priveam neliniștea. Se auzea doar ploaia. Și inima ta blândă. Ți-am luat mâna într-a mea, E încă atât de mică și crudă. O țin aproape, strâns, ca să mai iau încă o dată din farmecul lumii tale inocente. Îmi place acolo, e curat și pur și fără impostură. - S-au certat norii, mama, iar acum le curg lacrimile.

Se discută mult zilele astea despre note și coronițe, dacă e bine sau nu să răsplătim copiii prin note și premii pentru efortul pe care l-au depus, că asta ar fi dovada recunoașterii și aprecierii pentru munca depusă. Că atunci când îi premiem, îi departajăm de cei slabi, de loaze - așa îi numeau unii - ca să nu-i mai lăsăm pe cei mediocri să preia conducerea, că de-aia suntem unde suntem. Numai că, sistemul ăsta de răsplătire prin note și premii nu e doar de ieri, de azi, în țara asta. Poate tocmai felul ăsta de învățământ e responsabil pentru faptul că întâlnim mediocritate la toate nivelurile. Răsplătirea unui efort prin note, premii sau lucruri materiale nu face decât să încurajeze motivația extrinsecă, adică învățăm pentru o răsplată din exterior și nu pentru propria noastră plăcere. Ceea ce ar trebui însă să încurajăm şi să dezvoltăm este motivația intrinsecă. Doar astfel ajungem să facem lucruri pentru că ne plac si ne pasionează şi nu pentru că altfel vom fi sancționați. Lucrur

Așa  scrie, la un moment dat, Viola Davis î n autobiografia ei, Finding me , una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit în ultima vreme. Nu e doar o altă biografie de vedetă, ci o poveste puternic ă   și   dureros de reală a unui copil de culoare într-o lume a albilor, crescut în sărăcie cruntă, într-o familie conflictuală, cu un tată abuziv. Și totuși, e o poveste frumoasă, a unui copil curajos care n-a renunțat la vise și a ajuns un adult împlinit. E o poveste grea și apăsătoare, care a stârnit în mine multă revoltă și durere, iar pe măsură ce o citești simți aproape carnal sărăcia la cel mai jos nivel cu putință. Cum miroase copilăria Violei Davis? Miroase a urină și haine umede, murdare, fiindcă mai mereu aveau doar apă rece, uneori nici măcar atât, și tot atât de rar săpun sau obiecte de igienă personală.  Cum sună copilăria Violei Davis? E gălăgioasă, plină de violența verbală și fizică a tatălui care își bate nevasta în miez de noapte, e terorizată de zgomotul șobola

De curând, unui prieten de-al nostru  i-a spus medicul că e foarte aproape de un burnout. S-a speriat, acum e în vacanță în Italia. Un alt amic e în concediu medical de câteva luni, tot din cauza asta. Nu mi-e străină nici mie starea de epuizare, de fapt, m ulți dintre noi suntem mult mai aproape de un burnout față de cum am crede. Acum vreo patru ani s-a întâmplat să-mi fac niște analize. A fost pură întâmplare. Când am întrat în cabinetul medicului pentru a discuta rezultatele, primul lucru pe care mi l-a spus a fost să mă întrebe cum mă simt. Ca naiba, mi-a venit să-i spun, mă târăsc de la o zi la alta, i-am răspuns. Mă simțeam epuizată, vlăguită, dar nu suntem oare toți obosiți? Dacă îți arunci privirea numai la oamenii din jurul tău, cam greu să dai de unul care să nu fie stors de vlagă. Mâncăm de (cele mai) multe ori greșit, nehrănitor, dormim puțin, nu ne mișcăm cât ar trebui. Dar când să le mai faci pe toate, când ai timpul îndesat cu altele, care trebuie făcute și ele. Și atun

Sunt bucăți din noi. Asta ne încântă atunci când sunt drăgălași și dibuim în ei părți din noi care, deși nu ne plac prea mult, fie că le considerăm stângace sau enervante, așezate în iei iau forme perfecte. Ne e ușor să-i iubim atunci când sunt mici și moi și miros dulce, când au pielea fină și le sunt ochii plini de noi. Ne umplem de bine atunci când ni se cuibăresc în brațe și ne vor aproape, când ne caută neajutorați, iar noi simțim câtă nevoie au încă de noi acolo. Dar copiii vin la pachet și cu greu, cu nopți scurte, frici și responsabilități copleșitoare, care trag după ele emoții noi, pe care nu le-am mai simțit până atunci. Copiii ne împing spre limitele noastre,  răscolesc în noi și  scot apoi la suprafață părți care nu plac și pe care încercăm să le ținem înăbușite bine înăuntrul nostru. Iar atunci când adevărul lor ne izbește în față ne înfuriem, ne cuprinde rușinea și remușcarea. Copiii noștri sunt reflecția noastră, oricât de mult ne place sau nu asta. Am vrea să fim buni,