capitalul nostru cel mai mare suntem noi înșine

De curând, unui prieten de-al nostru  i-a spus medicul că e foarte aproape de un burnout. S-a speriat, acum e în vacanță în Italia. Un alt amic e în concediu medical de câteva luni, tot din cauza asta. Nu mi-e străină nici mie starea de epuizare, de fapt, mulți dintre noi suntem mult mai aproape de un burnout față de cum am crede.

Acum vreo patru ani s-a întâmplat să-mi fac niște analize. A fost pură întâmplare. Când am întrat în cabinetul medicului pentru a discuta rezultatele, primul lucru pe care mi l-a spus a fost să mă întrebe cum mă simt. Ca naiba, mi-a venit să-i spun, mă târăsc de la o zi la alta, i-am răspuns. Mă simțeam epuizată, vlăguită, dar nu suntem oare toți obosiți? Dacă îți arunci privirea numai la oamenii din jurul tău, cam greu să dai de unul care să nu fie stors de vlagă.

Mâncăm de (cele mai) multe ori greșit, nehrănitor, dormim puțin, nu ne mișcăm cât ar trebui. Dar când să le mai faci pe toate, când ai timpul îndesat cu altele, care trebuie făcute și ele. Și atunci te apuci și tai, doar că începi mai mereu de unde nu trebuie.

Eu mereu am redus din somn. Sunt atentă la ceea ce mănânc, încerc să-mi hrănesc corpul, nu mănânc numai de dragul de a mânca, dar am carență cronică de somn. De când mă știu dorm puțin. În școală mă culcam târziu fiindcă învățam până noaptea târziu, uneori stau să citesc până târziu, am făcut gărzi de noapte cu grămada, apoi s-a născut copilul și somnul a devenit și mai puțin.

În perioada de care vă vorbeam nu era deloc mai bine. La serviciu funcționam la foc continuu, mai erau și gărzile de noapte și de week-end, copilul avea și el nevoie de noi, treburile casnice trebuiau și ele făcute, ca la toată lumea, și mai aveam și un examen foarte important care mă ținea până târziu în noapte. Bărbatul ajuta și el, ne împărțeam care cum, dar tot era mult. Mi se zburlește și acum chi-ul când mă gândesc la atunci. Știu că mulți trăiți și voi în viteza asta.

Analizele mere arătau o epuizare a suprarenalelor, glandele alea pe care le biciuim de fiecare dată când nu știm să ne oprim. Am luat foarte în serios situația, știam ce nu făcusem bine, de fapt știm întotdeauna asta, doar că nu ne place să recunoaștem. Am început să tai nu din ceea ce e important, ci din partea cealaltă, am luat ceva tonice, am început să dorm mai mult, să fac exerciții de respirație și să caut aer curat. 

Am luat și examenul și am scăpat toți fericiți și întregi din asta.

Numai că felul ăsta de a fi, de a face mii de lucruri de-o dată e un viciu, e prins în mine și mă trage de multe ori sub un maldăr de lucruri pe care eu singură mi-l ridic. Și simt cum nu mai rămâne aer în jur și iar  ajung să mă trag singură de mânecă. Ceea ce am învățat din experiența aceea e să-mi ascult corpul și să iau în serios și cele mai mici semnale. 

Pentru mulți dintre noi, balanța familie -serviciu - timp pentru noi funcționează dezechilibrat pentru perioade îndelungate de timp. Muncim prea mult și ne preocupăm prea puțin de noi înșine, de regenerarea noastră. Dar ea e cea care face diferența între a trăi și a supraviețui. 

Pentru mine e important să fiu bine. E important pentru mine, pentru copiii noștri, pentru noi. Nu e deloc egoist, ci doar responsabil.