ce rămâne în urmă

 

Stătea cu ochii închiși, ușor adunată de spate. Poate se roagă, mi-am spus. I-am văzut fruntea ușor încordată și ochii strânși, cu riduri în jurul lor. Se ceartă cu Dumnezeu, m-am gândit.

A stat așa ore în șir, sau poate au fost doar minute. Întotdeauna când văd suferința în chipul ei pare că durează prea mult. Ceva în mine se întunecă când o văd așa și, din nou, poate doar timpul se întinde sub umbra durerii, iar mie mi se par ore, când de fapt trec doar minute.

Privind-o cum stă așa, ușor adunată, mi se pare că s-a făcut peste noapte mai mică, ca și cum corpul i s-a strâns în jurul inimii, asemenea unui bandaj, ca să o facă din nou bine. Câtă suferință poate încăpea într-un om, fie el și unul cu trup mic. Din când în când își freacă mâinile în poală, ca și cum ar fi vrut să-și sfâșie pielea, să aibă un alt motiv de durere și să-l uite pe ăsta care-i sleiește azi sufletul.

O viață întreagă a trecut parcă într-o săptămână. Își amintește de copiii mici, cum i se încurcau printre picioare, de zilele pline, mereu pline cu serviciu, gătit, rufe de spălat, le-a făcut toate fără greutate, acum i se pare totuși că nu a fost mult, dar prea puțin, oh, da, prea puțin și prea scurt tot timpul ăsta. Se gândește la povestea lor, ce repede s-au scurs toate, în secunde parcă, i se pare că doar ieri s-au întâlnit și i-a văzut pentru prima dată ochii, el a apucat-o de mână, iar ea s-a tras înapoi sfioasă. L-a plăcut totuși, așa mândru cum era uneori, dar ce blajin era pe dinăuntru și lua totul în glumă, chiar și viața, iar ea se necăjea uneori pe indiferența asta a lui. Dar l-a plăcut și s-au căsătorit, iar apoi au venit copiii; și de atunci a zburat totul, timpul a luat-o la goană, s-a mișcat ca un apucat, fără să-i pese că, atunci când zilele sunt scurte și pline, copiii cresc mai repede, hainele rămân mici, iar ei devin peste noapte aproape oameni mari. Mai vedea uneori în oglindă câte o cută nouă pe ici-colo, pe pielea ei, pe pielea lui, apoi un fir alb, două, până a fost musai să-și vopsească părul, dar n-a prea băgat ea  în seamă fleacurile astea. Așa e rostul vieții, bine că ne-a ferit Dumnezeu de boală, spunea ea recunoscătoare, dar cât de ușoare par vorbele astea atunci când inima ți-e bine. Dar timpul zbura apucat mai departe, mai fura o zi și încă o noapte, și încă o zi, și încă una.

E rostul vieții ăsta, unul prost, cum altfel, când încep să ți se fure milisecunde din viață încă de cum te-ai născut. Și se adună toate, se transformă în secunde, apoi în minute, apoi zile, până când se strâng toate în ani, ce se scad apoi din anii ăia pe care i-ai primit când ai intrat în lumea asta. Unii au primit mulți și reușesc să scadă doar puțini, ăstia sunt norocoșii, alții, mai păguboși, primesc puțin și li se ia mult. Fiecare după noroc.

Ăsta e rostul vieții se pare, că de s-ar putea altfel, ai vedea oameni care o iau invers, împotriva timpul și se întorc la tinerețe atunci când li se pare că le sunt prea vechi oasele, dar vezi tu, asta se poate doar în filme, iar eu știu doar unul singur în care s-a putut asta.

O iau în brațe. Va fi bine, îi spun, dar nu cred că mă crede. Devine parcă totuși mai moale și mai dreaptă,  mă privește în ochi ca și cum ar putea găsi acolo siguranța vorbelor mele. Dar ce știu eu? Am și eu peticele mele pe dinăuntru. Așa că ce știu eu, nu știu mai nimic. Sper doar că undeva, cândva, va fi din nou bine.

Foto: unsplash.com