anul 42

E aproape pe sfârșite și nu a fost deloc simplu, a fost cu de toate, și cu bune, și cu rele, dar e anul în care am învățat cel mai mult să mă iubesc.

Am ajuns să mă cunosc destul de bine, muncesc de mult timp la asta și simt că am păstrat direcția ascendentă la acest capitol al împăcării cu sine, pe care am început să calc cu vreme în urmă. Mă simt bine în pielea mea, în cea mai mare parte a timpului. Îmi place confortul pe care mi-l dă detașarea pe care am învățat-o anul ăsta, faptul că mă străduiesc să văd lucrurile în ansamblu, obiectiv, fără să trec direct la concluzii aiurea. Multe lucruri se liniștesc așa, e o armonie în mine care îmi place, îmi aduce confort, ceva ce n-am simțit multă vreme, ca om ce a trăit mare bucată din viață dirijat de impulsuri. Îmi știu și hibele, și slăbiciunile, cel puțin mare parte din ele, nu mă mai rușinez că sunt, fiindcă asta nu le-ar face deloc să dispară. Din contră, după ce trece tantrumul și ies din beznă, mă amuză cât de ușor și noi, oameni aparent în toată firea, nu suntem în stare uneori să ne ținem cu fermitate de frânghiile unor reacții responsabile pe care, în teorie, le știm prea bine. Imi place să cresc mai departe.

Am citit mult anul ăsta, din nou. Am scris, am visat, am băut cafea bună, am vrut să renunț la vise, dar am visat din nou. Așa știu să trec prin viață mai bine, când capul mi se pierde uneori aiurea și în piept mi se amețesc fluturi.

În anul ăsta mi-a fost dor din nou de tata, aproape în fiecare zi, sau de mai multe ori pe zi, deodată. Am încercat să mă descurc și cu amintiri, acolo unde nu mai pot crea unele noi. Sunt bune, pansează.

Anul ăsta m-am îndrăgostit de tine, din nou; și nu înțeleg de ce nu mă lasă gândul ăsta în pace. E scris în stele că noi...., știu, știu.

Am mulțumit cerului în fiecare zi pentru copiii noștri și tot simt că nu e destul. I-am îmbrățișat în fiecare zi. Le-am spus că-i iubesc, de nu mai știu de mine. Mă topesc după ei, chiar și atunci când îmi ies din sărite. Ei îmi știu slăbiciunea pentru ei, iar eu vreau ca ei să știe. Mereu.

Am văzut filme multe, am fost la concertul lui Rod Stewart, de mi-a răvășit fluturii ăia din piept.

Am mâncat popcorn, chiar și din acela dulce, din greșeală. Și ciocolată, intenționat.

Am râs. M-am certat și m-am împăcat de o mie de ori cu tine. M-am întâlnit cu prieteni. Am întâlnit oameni cărora le-am schimbat viața. Și ei pe-a mea.

Am dansat. Am ascultat muzica urlând din căști sau difuzoare, ca de obicei, așa cum îmi place, să fiu sigură că ajunge totul acolo unde trebuie.

Am mâncat mâncare bună. Am iubit. Am simțit că nu e drept uneori și că nu pot face dreptate, că lucrurile se schimbă iar eu sunt doar o mână de om și nu le pot opri. Dar am învățat că schimbarea e și bună, și că uneori doar trebuie să lași lucrurile să fie. Și vor fi bune, exact așa cum trebuie.

Am plâns destul, fiindcă uneori nu știu nici eu de ce se întâmplă lucruri. Pur și simplu, nu știu.

Am învățat să prețuiesc și mai mult totul. E un dar ceea am și ceea ce sunt. Și nu e de la sine înțeles că așa ar trebui să fie.

În anul ăsta, spre sfârșit, am împlinit 42 de ani. În vară, un bărbat nerușinat de tânăr, mi-a spus că sunt frumoasă. M-a făcut să zâmbesc, chiar  dacă m-a cam pus în încurcătură. Și mi-au crescut aripi.

În același timp, am cei mai mulți ani din toată viața mea, și totuși, ea devine parcă tot mai frumoasă. Și nu fiindcă e alta, ci fiindcă am învățat să o privesc cu totul, exact așa cum e, în cele mai perfecte detalii.

sursă foto: unsplash.com