ai mei

Ea, o neînfricată într-un trup delicat. El, un boem  cu un suflet cald, ca o pâine aburindă. Îi privesc cu sete, cu ochii plini de ei și cu multă grație spre ceruri fiindcă mi i-a dat mie. Nouă. Și nu doar pe unul, ci pe amândoi, împreună.

   Apa e de un turcoaz clar. Așa sunt și ochii ei, mai ales când în ei privește și soarele. Îi are de la tatăl ei. Ochii lui sunt clari și blânzi ca apa asta, exact așa cum îi curg lui emoțiile prin sânge. Și sunt căprui, cu același fel de privire ca a mea, cel mai lăuntric fapt pe care am fost în stare să i-l dau atunci când îl purtam în pântec.

   Cresc. Cel mai puternic, dar și cel mai dezarmant lucru pe care îl simt în vremurile din urmă. Nu mai au miros dulce de copii mici, purtați în brațe. Dar au povești, dorințe și opinii, și poți intui oarecum, felul de tineri ce vor fi. Și sunt ai mei, sunt ai noștri, cel mai uimitor fapt de care am fost noi în stare, împreună.

   Ea se uită la el cu nesaț, el e protectorul ei. El o consideră cea mai frumoasă fetiță din lume, atunci când sunt la pace. Stau pe șezlong cu cartea în mână și îi privesc cum adună pietre. Acum fac echipă. Un valmeș de emoții mi se adună în spatele pieptului, ca într-un nod. N-am cuvinte prin care să rostesc recunoștința pe care o simt când îi văd așa. Vine mereu sub forma acestui nod amestecat de bucurie, iubire, gratitudine și pace, și mi se oprește în capul pieptului. Mereu în același loc. Atunci nu pot decât să închid ochii și să spun în gând un mulțumesc cerului.

   Scriu emoțiile astea aici pentru mai târziu, când ei vor fi deja mult mai mari, iar eu voi privi în urmă la ziua asta de joi, pe o plajă din Italia, unde pietrele sunt încinse ca într-un cuptor și apa e albastră și clară, că atunci când au început să cadă picuri din neantul cerului, am închis ochii și am mulțumit în gând, pentru a nu știu câta mia oară, că suntem. Și am simțit din nou același nod puternic, înțepenit în spatele pieptului.