în ordine

   Cred că de fiecare dată după ce ieșeam din gardă, mergeam acasă și făceam curățenie. Cumulul de adrenalină și buimăceala unei nopți nedormite îmi creau multă dezordine în minte, pe care încercam cumva să o regăsesc organizând lucrurile din jurul meu. Nu conștientizam atunci substratul acestei nevoi, am reușit asta abia mulți ani după.

La fel fac și acum când simt stres, furie sau orice sentiment ce îmi crează deranj emoțional - mă apuc de curățenie. O simt mai degrabă ca un fel de meditație, îmi ține mintea scoasă de pe rotița continuei ruminări a gândurilor și o aruncă într-o stare de introspecție. Meditația sau introspecția nu e ceva ce se face doar ținând ochii închiși și șezând în poziția lotus, am citit pe undeva că e bine să ajungi să le și integrezi în cotidian, în plictisul normalului, în timp ce alergi, pictezi, gătești sau asculți muzică. Sau în timp ce faci curățenie.

Cu căștile în urechi și muzica suficient de tare încât să acopere tot zumzetul lăuntric al gândurilor mele sabotoare, e pentru mine un bun mod de a ajunge direct în miezul meu și de a deschide acolo niște emoții pe care habar n-am cum să le redau în cuvinte, dar pe care le simt într-un fel intens și intim. Apoi, sufletul meu rămâne curat și cald, ca un asfalt răcorit, după o ploaie în plină vară. E și ăsta tot un fel de a aranja pe dinăuntru.

   Fac ordine des, cât de des simt că e nevoie, e o selecție care te scapă de mult moloz și treabă intensă, dacă lași din neglijență să se adune prea multe acolo. Mie îmi place lumina, spațiul, libertatea, fug de constrângeri și limitări, simt că mă sufocă, o senzație care vine ca un bolovan greu și se așează pe sternul meu fragil, și care mă lasă fără aer. Am trăit o vreme sub sentimentul ăsta, atunci când multe din reacțiile mele erau luate sub impulsul fricii, a temei de neadecvare, de judecată, a fricii de pierdere. Dar am ajuns cândva, după multă muncă, să învăț să mă descotorosesc de ea, de această frică ce ne acoperă ca o coajă scorțoasă autenticitatea și vibrația sinceră a vieții din noi. Ne împiedicăm inconștienți, aproape orbește, de bareme irelevante, obtuze și limitate, doar fiindcă ne-au tot fost spuse cândva, dar a căror relevanță nu am pus-o nicicând la îndoială.  Ne lăsăm sinele mutilat de ele, încât nici nu mai știm cine am fost la începuturi, sau cum am putea fi cu adevărat, fiindcă am fost obișnuiți să ne privim într-o oglindă distorsionată de constrângeri și așteptări, care nu au fost nicicând ale noastre,  dar pe care ni le-am asumat pentru a ne potrivi într-un șablon în care să ne simțim acceptați și adecvați,  chiar dacă pe dinăuntru nu mai găsim nimic cunoscut. Din acest motiv fug oamenii de ei înșiși și-și dizolvă neconcordanța în dependențe, de orice fel ar putea fi ele, și într-o raportare aproape obsesivă la  viața celorlalți.

   Toate aceste inadecvări răbufnesc în noi sub tot felul de emoții. Eu simt furie, impulsivitate sau o nerăbdare, toate funcționează ca o busolă ce îmi semnalizează incongruența din mine. Reacțiile noastre sunt cea mai bună oglindă a ceea ce se află dedesubt, a acestei chimii ce ne inundă carnea, sângele și tot ce ni se ascunde sub piele.

   Nu vreau ordine perfectă, la linie, crispantă, asta mă îngheață și ea, ci caut armonie în jur, în oameni, în emoțiile din mine și în gândurile care mi se perindă prin minte. E ceva vital în asta, ca să te poți simți liber, ca să poți simți iubire, să te desprinzi de frică, fiindcă doar din frică vine pierderea, suferința și neiubirea.

   Mi-au trebuit ani să învăț toate astea. Mi-au trebuit ani să învăț să recunosc frica și cum să mă desprind de ea. Mi-au trebuit ani să învăț că pot să aleg. De fapt, că trebuie să aleg. Mi-au trebuit ani să ajung să am încredere să mă las purtată în viața asta, fluid, cu curaj în cea mai mare parte a timpului și fără crisparea de  de a controla mereu lucrurile.

   E totuși mare lucru ăsta. E greu să te desprinzi de obiceiuri după ce te-ai identificat atât de mult timp cu ele, dar nu imposibil. Pare o muncă migăloasă, aproape fără sfârșit, această curățenie și reordonare interioară, dar e eliberatoare și tămaduitoare, poate prea idealistă pentru o lume atât de înfiptă în minte, și uneori  prea departe de suflet. Dar cred că e cea mai bună investiție pe care o putem face în noi, fiindcă cred cumva că fericirea din noi e direct proporțională cu întregul pe care îl simțim pe dinăuntru.