cu mintea aiurea

  Am știut că te voi iubi până la sfârșitul lumii. S-a băgat mintea apoi, între mine și sufletul meu și a adus frică și panică că poate nu voi ști cum, sau nu voi fi în stare, ori că nu va fi destul sau suficient de bine. S-a frământat turbată până i-am pus mâna pe gură, că doar așa am reușit să o fac să tacă. Și a tăcut într-un final. Cât de bine a fost. S-a făcut din nou pace în suflet, a dispărut toată teama și neputința ei și a rămas iubirea. Aceea fără de capăt și fără de măsură, cea care poate totul și nu se teme de nimic. Am știu că te voi iubi până la capătul lumii. Și nu e greu deloc.  Foto:unsplash.com

  Ești fix atât cât trebuie Nici mai mult, nici mai puțin Iubește tot ceea ce ai în tine Nimic din ce-ai primit nu-i de nimic. Ești fix atât cât trebuie Ai totul în de-ajuns Și pentru azi și pentru mâine Și pentru tot ceea ce ți-ai propus. Ești fix atât cât trebuie Să nu crezi mai puțin Căci vei găsi în cale Și porții de venin. Din guri cu minți prea slabe Ce nu știu ce-i iubirea Vor vrea să-ți rupă calea, Să-ți șteargă strălucirea. Ești fix atât cât trebuie Ești tot ce ai nevoie Copile, cred în tine Și știu că vei fi bine. Foto:unsplash.com

  Exact acum zece ani eram cu cei mai dragi oameni în jurul nostru, nu mulți, ci exact atât cât trebuie, altarul era impriovizat într-o grădină înflorită, era cald, eu în rochie albă, cum au prințesele, doar că mie nu-mi plac prințesele,  prefer tricourile albe, nisipul ud și cald sub tălpi și vântul boem pe piele, dar am făcut-o așa cum se cădea, ca doi iubiți cuminți, ție îți cădeau bucle umede pe frunte și râdeai cu toată fața. A fost frumos încât aș mai face-o și mâine din nou, chiar dacă din nou nu va fi  plajă, sau poate totuși, eu tot în rochie albă voi fi, poate cu tocuri în picioare  ș i fără nisip pe tălpi. Am dansat mult, și da, știu, nu am vrut să fiu furată, am vrut să petrec la nunta mea, doar fotografului nu i-a păsat de asta și ne-a rupt din toiul petrecerii ca să prindă poze cu noi în începutul apusului de soare.  Cât de tineri și neștiutori eram, cum am luat viața asta ca pe o joacă, apoi a devenit cam serioasă treaba, și totuși nu ne-am pierdu...

  Se vedeau doar faruri de mașini. Norii erau mult prea jos, Iar gândurile mele ca niște franjuri fluturați în vânt. Era vară și ploua cu picuri gri pe mine. Gri și reci, chiar dacă în aer se simțea încă fierbintele asfaltului. Prea grăbit, prea fără de răbdare ai fost. Doar când vorbeai o făceai așezat, calm și cald, așa cum mi-ar plăcea și mie să fiu cândva în stare. De-am fi știut, de-ai fi știut Că e mult mai puțin decât am fi crezut vreodată, Că se calculează gândurile și ideile și simțirile Și nu anii care ar trebui să fie; Că unii au nevoie de un timp mai mare, Alții le trăiesc pe toate aproape deodată. Și astfel se scurtează timpul, Și devine aproape nimic. Iar dacă nu ar rămâne amintirile și dorul în loc Și bucata atât de limpede din tine în mine, Ai putea aproape zice Că a trecut ca și cum n-ar fi fost vreodată.

Am început acest blog ca o provocare; a mea față de mine, un impuls de a trece peste limitele mele și de zona confortului meu emoțional, un fel de exercițiu de asumare. Am început să scriu poezii târziu, prin facultate, când sufeream din dragoste pentru un băiat care culmea, sau poate tocmai de aceea, scria poezie. Le adunam pe toate într-o agendă cu coperți galbene, pe care o țineam departe de ceilalți, ca nu cumva cineva, să ajungă să le citească. Îmi era rușine și mă feream de ridicol, credeam că sunt prostii fără valoare. Iar la toate astea se adăuga o teamă de supraexpunere emoțională. Apoi, o vreme nu am mai scris deloc. După câțiva ani s-a născut  primul meu copil și am simțit cum sunt trasă într-un vârtej colosal de emoții, căruia nu prea știam cum să-i fac față. Am simțit din nou nevoia de a scrie. Despre iubirea aceea nouă, copleșitoare  și atât de altfel față de tot ceea ce simțisem până atunci, despre frica de a nu greși și de a nu fi destul, despre fragilitatea pe...

  Abia aștept să te aud În liniștea nopții, Să mă înmoi în cuvintele tale Și să mă regăsesc în ochii tăi, Să te aud apoi cum spui Că nu poți fi fără mine.

Vreau să-mi trăiesc viața în haine frumoase, cu flori proaspete în vază,  într-o casă albă cu ferestre largi și zgomot crud și sincer de copii în ea, cu o bibliotecă plină, cu multe lămpi și perne și cu un om frumos lângă mine. Vreau să umblu prin viață cu picioarele goale, de mână cu tine și cu copiii noștri prin ea, să mâncăm pepene roșu vara și pizza uneori duminica, să ne bem cafeaua împreună în răcoarea dimineții, povestind în șoaptă ca să nu-i trezim pe ei, să salvăm melci după ploaie, să urmărim stele cu lumina stinsă, înghesuiți sub o pătură caldă, vreau să visăm mai departe cu ochii deschiși la povestea noastră. Dar vreau să-mi rămână mai departe și dorul de tot ceea ce a fost și bucurie pentru tot ceea ce va fi și să păstrez recunoștința pentru toate ce-au trecut, chiar dacă au trecut prea repede. Dorul de ele e măsura importanței lor și dovada plinului ce l-au adus, iar eu am dor destul în mine, și bucurii, învățăminte și amintiri ce-au fost, dar și vise și noi amintiri ...