Atunci când spiridușii încă iți șoptesc la ureche

"Știi tu ce înseamnă să fii copil? Înseamnă să crezi în dragoste, să crezi în frumusețe, să crezi în credință. Înseamnă să fii atât de mic încât spiridușii să ajungă să-ți șoptească la ureche". M-a cucerit citatul acesta, îi aparține lui Francis Thompson.

Oamenii mei preferați sunt copiii. Sunt autentici, frumoși, sunt buni. Iubesc firescul pe care ei și-l creează în jur și bucuria lipsită de artificiu pe care și-o găsesc în lucruri mărunte. Cum ar fi ei în stare să mângâie pe creștet un pui de tigru sau să atingă pe aripi o albină, doar pentru că, prin ochișorii lor se vede doar bucuria. Aceea a jocului, a frumosului și a noului. Nimic artificial, premeditat sau studiat. Doar emoție în starea ei cea mai pură, neciuntită de frici și neșlefuită de experiență. 

Când ochișorii plini de curiozitate se deschid mari și mirați, toată magia noii descoperiri îi acaparează. Spre lucruri pe lângă care noi alergăm buimăciți în toată goana asta nebună, ei își iau timp să privească. De multe ori tragem de ei grăbiți, cu un ochi la ceas și cu o mie de to do-uri în minte. Îi rupem fără să ne dăm seama de magia lor și îi tragem forțat spre lumea asta a noastră, în care suntem mai mereu pe fugă, niciodată cu suficient timp, doar rareori suficient de prezenți. Și mai deloc visători.

Apoi, mi-s dragi  cei care și-au făcut timp să privească și au știut să asculte, adunând astfel înțelepciune.  Muuultă, din care aș tot primi, ba chiar aș lua fără să întreb și fără să-mi pară rău. M-aș mai furișa apoi nerușinată, să mai trag o dată cu urechea . Fiindcă am atâta drag de oameni frumoși, magicieni de vorbe bune. Frumosul netrucat de machiaj sau de haine frumoase, ci cel care îți vine servit direct în suflet de vocea caldă a unui chip blând, cu un tact al vorbei care cunoaște veridicitatea a ceea ce a trăit. Și iarăşi rămâi tâmp, realizând cât timp risipești pe nimicuri, lăsând pe mâine ceea ce ți-ar fi putut aduce fericirea azi. 

Dar până să ajungem la atâta înțelepciune, mai e viață multă de trăit.

Între astea două lumi, am trăit-o și pe cea care, după părerea mea, e cea mai nesuferită. Adolescența. Cu un picior rămas încă în copilărie, te forțezi la sprint, te întinzi cât poți tu de tare să apuci cu mâinile încă micuțe viața aia de om mare care, privită prin ochii tăi, pare mult mai interesantă. Ne grăbim atât de tare să devenim adulți. E o perioada a naibii de vulnerabilă când, cu suflet încă de copil, încerci să te deghizezi în om mare. Aici și clachează mulți, mai ales când au de dus cursa asta singuri. Vrei să pari matur, să fii luat în serios, să demonstrezi că poți. Atunci cauți să te debarasezi cu toată puterea de ceea ce ți-ar putea trăda candoarea și ajungi prins între mulțimi de incertitudini. Imiți comportamente de om mare astfel încât să te desprinzi cât mai repede din strânsoare și să devii adult cu acte în regulă.  

Abia după ce am ajuns la treizeci, iar apoi am mai galopat pe nesimțite încă câțiva ani, mi-am dat seama că pe-aici începe viața aia mișto. Cam pe-aici începi să te cunoști și să-ți devii prieten. Câștigi singur, poți să călătorești, poate îți poți permite chiar și-o locuință. Sau măcar chiria. Iubești cu alte valori, știi ce să cauți în ceilalți și ce așteptări ai de la tine.

Poate ai un copil sau poate chiar doi. Ritmul devine mai alert, timpul pentru tine tot mai puțin, iar zumzăiala mare. Devii mai selectiv, îți rearanjezi prioritățile chiar dacă, în mod proporțional îți crește și frustrarea. Dar știi că e doar o fază, că timpul trece tot nebun și ce n-ai da în trei ani să poți să fii din nou aici. Pentru că prin ei, ne redescoperim pe noi. Prin ei primim lecții despre noi, că să ajungem să ne iubim mai mult. E fascinanta lumea când o privești prin ochii copiilor. E frumoasă ea oricum, dacă știm să o privim din unghiul bun, dar prin ochi de copil e mult mai colorată, mult mai vie și cu siguranță mult mai bună.

Nu vreau să fugăresc timpul ăsta, vreau să-l pipăi pe-îndelete si să-l simt cât e de real. Vreau să copilăresc din nou împreună cu copilul meu, să mai ascult și eu din poveștile pe care i le șoptesc lui spiridușii la ureche. Pe ale mele, de acum treizeci și ceva de ani, le-am uitat.

La toate astea visam când aveam vreo douăzeci de ani și un pic. Iar acum că le trăiesc, știu sigur că nu le-aș da pentru nimic în lume, nici măcar pentru zece ani mai puțini.