#4YearChallenge

Acum patru ani, când ușa electrică se deschidea cu gura ei pătrățoasă în fața mea, am oftat ușurată la gândul cǎ a fost ultima zi acolo. Auzind-o cum se închide metalic în spate, am luat-o ca pe o promisiune că va fi pentru totdeauna.

Timp de 18 luni, bătute pe muchie, intram dimineața cu sufletul strâns și plâns, ieșeam de-acolo cu ușurarea unei alte zile care a trecut. Ceea ce se întâmpla înauntru era greu și urât. Şi atât de departe  de ceea ce-am crezut ca va fi. Un joc prost de actori mediocri, râsete false și vorbe rele aruncate cu zâmbetul pe buze. A fost prima dată când am simțit atât de expresiv cum valoarea unui om pălește în fata banului și a gloriei silite. Cum aroganța se suie indiferentǎ pe demnitatea altora, le stoarce curajul ca apoi să-și bată palmele, mulțumită că a făcut treabă bună.

Aroganța nesimțită e arma omului slab, nu a celui puternic - aşa cum credeam atunci. Aparent, pare un ecuson al încrederii și puterii, e însă doar cârpeală proastă a unor slăbiciuni pe care le vrei să le ştii ascunse. Pentru că, pentru unii, vulnerabilitatea e material prost, iar emoțiile o dovadǎ limpede de slăbiciune.

A fost un mediu extrem de toxic, iar încăpățânarea de a rămâne acolo m-a costat mult. Munții nu se pot întotdeauna muta din loc, oricâtă voință am avea. Loviturile de rever cu care încercam să țin deoparte apucături cu care nu rezonam, sa nu ma contaminez și eu de râncezeală, m-au obosit. Mi-au stors energia picătură cu picătură lǎsându-mă într-o agonie sufletească și cu rezervorul de curaj pe zero. Știam ca sunt atât de departe de ceea ce aş fi putut fii. Ochii mi s-au deschis mari atunci când am văzut cum alții, care munceau acolo de mult mai mulți ani ca mine, își schimbă cameleonic năravul după mizantropia din care ni se servea zilnic. Pentru ei era singura șansa de supraviețuire, singurul mod de a nu sfârși pe talpa vreunuia dintre ei. În loc să mă aşez de-a curmezișul, să mă încăpățânez să răzbesc printre ei, am luat-o la fugă. Şi am fugit nene, cât m-au ținut picioarele.  Nu de laşă. Asta n-am știut sǎ fiu niciodată.

Asta se întâmpla acum patru ani. Ziua în care mi-am înmânat demisia a fost zi de sărbătoare. Mi-am scos aripile apatice și prăfuite de la naftalină, le-am scuturat de teamă și mi le-am agățat de spinare. Nu aveam niciun plan de rezervă, doar certitudinea că locul meu nu e acolo. Şi asta a ajuns.

Hotărârea de atunci, a adus mult bine în mine și în drumul meu. Azi, când am intrat din nou pe ușa care îmi promitea cândva cǎ nu ne vom revedea, inima nu-mi mai era străină. Aripile îmi stau mai departe înfipte bine în spate. 

Stiu ca nu a fost o întamplare reîntoarcerea mea acolo. Viata își încurcă uneori intenționat ițele, ne trage de mânecă și ne provoacă pofticioasa să privim înapoi, să vedem ce-am mai făcut cu noi.

Povestea asta se vrea a fi una despre curaj și asumare. Chiar și atunci când e incomod, dar mai ales atunci când e greu. Atunci când doare și vezi ca nu te mai faci bine. Eu mi-am învățat lecția. 

Ne suntem datori nouă înșine sa ne iubim. Atât de mult încât sa ne dorim sa fim fericiți.