Bunicul meu

                                       

Mǎ gândesc deseori la el. În ultima vreme parcǎ tot mai des, deṣi au trecut deja mai mult de zece ani. A plecat de tot, iar sentimentul ireversibilității e al naibii de amar. Mi-ar fi plăcut să-mi cunoască soțul, sǎ se bucure și el de copilul meu, sǎ-l ia pe piciorul lui și sǎ-i aducă și lui iepurași, așa cum făcea când eram eu micǎ. Atunci era încă destul de tânăr, acum ar fi avut peste 100 de ani. 

''Îmi pare rău cǎ n-am reușit sǎ stǎm azi de vorbǎ'' mi-a spus el în timp ce îmi luam, în fugǎ, rămas bun. I-am răspuns, grăbind spre mașinǎ și întorcând ușor capul spre el ''ne vom face timp data viitoare'', convinsǎ fiind cǎ îl voi regăsi mereu acolo, așezat pe un scaun în fața casei, sprijinit în cârja care-i compensa piciorul amputat. Am tras poarta după mine și-am plecat. Nu a mai fost o dată viitoare...

Ne povestea despre vremurile de pe front, din cel de-al doilea război mondial, cu o claritate radiantǎ. Își amintea în amănunt  numele colegilor și coloneilor din acele timpuri. Pe front se întâmplǎ lucruri crunte, care scot la lumina toată luciditatea din tine, iar ororile pe care le vezi și le simți acolo nu se lasă ușor uitate.
Bunicul avea o gaură în cap. Amintire de pe front care, zicea el, i-a salvat viața. A încercat sǎ-și salveze un coleg căzut la pământ. S-a întors după el și o schijǎ i-a atins calota, lăsând scrijelitǎ urma războiului în el pentru totdeauna. Pentru mine, gaura aia din cap, era dovada omeniei și al curajului lui. Dar colegul lui era deja mort. Norocul bunicului meu a fost cǎ, acea schijǎ s-a oprit la timp, i-a găurit osul dar i-a lăsat viața. Rănit de război, a fost trimis înapoi acasă. Accidentul acela care-i putea fi fatal, a fost, în mod paradoxal, șansa lui spre viaṭǎ.

Era hotărât bunicul. Chiar și atunci când a întâlnit-o pe Ana, care era deja promisă altuia, cu care urma să se căsătorească în doua săptămâni. A furat-o și apoi s-au luat.

Erau șapte frați. Cinci fete și doi băieți, el fiind cel mai mare dintre băieți. Deși a făcut scoală mai mult prin șanțul din spatele școlii, după cum ne povestea chiar el, era înțelept, cu o gândire simplǎ și dreaptǎ, un autodidact, tot timpul cu un pas înaintea vremii lui.

În timpuri în care locul femeii era considerat la cratiță, el și-a sprijinit surorile să facă scoală. Crezul lui era acela cǎ, un bărbat poate trăi din muncă fizică, femeia trebuie sǎ facă scoală ca să poată sta demnă pe picioarele ei.

În vremurile alea, în care era mai facil să faci o școală de meserii ca să ajungi repede pe picioarele tale, și-a susținut băiatul sǎ urmeze liceul. L-a îndrumat spre cel pedagogic, învățându-l chiar el să batǎ tactul la proba de muzică. În ziua examenului şi-a luat fiul de mână și l-a însoțit. Chiar dacă a eșuat admiterea, mai mult din inflexibilitatea unui examinator obtuz, și-a încurajat copilul mai departe și l-a înscris la un liceu de chimie-biologie. Intuindu-i potențialul, n-a dat doi bani pe gura celorlalți și l-a susținut mai departe. În loc de dascăl a ieșit medic veterinar, chiar dacă și postura de dascăl l-ar fi prins pe tatăl meu la fel de bine.

Îmi pot închipui cât de greu i-a fost să-și întrețină copilul la facultate. Nu s-a plâns niciodată, n-am aflat nicicând de unde a reușit să facă rost de bani încât să ajungă.

În același timp căuta terapii și doctori care să-i facă celălalt copil, copilul paralizat, bine. Acum, din postura de părinte, pot simți mai mult ca oricând durerea și furia lui. Durerea aia care îți sfâșie carnea de pe tine în bucăṭi sângerânde. Trebuie să doarǎ până la leşin sǎ-ți gǎsesti copilul de paisprezece ani paralizat de la brâu în jos, stiind că, cu câteva ore înainte l-ai trimis sănătos la școală.

A fost puternic bunicul meu și puterea lui a ajuns pentru toți. Prin ea i-a împins pe toți și i-a ridicat din hăul în care cazuseră atunci. Nu și-a ținut fata acasă ci a trimis-o la scoală. O ducea el cu cǎruța, în fiecare dimineață. După cursuri o aducea acasă. Mai târziu și-a luat motocicletǎ cu douǎ locuri ca sǎ fie mai ușor.

În vacanțe își  ducea copilul la recuperare, a sperat mereu că fiica lui va putea merge din nou.

Îi văd și acum lacrimile și speranța din ochii lui hotărâți când mătușa mea i-a povestit despre un corset care, credea ea, o va putea ajuta să facă câțiva pași. ''Doamne, va putea, oare, copilul meu, merge din nou?!'' Am simțit atunci toată speranța pe care a adunat-o și purtat-o în el toți anii aceia, pentru copilul lui infirm. A rămas însă doar o iluzie. Copilul lui nu a mai mers pe picioarele lui niciodată.

Dar datorită dârzeniei lui, fiica lui a devenit o femeie independentă, care a muncit ca un om întreg, a locuit și s-a descurcat singură. Asta a fost alinarea și mândria lui.

Multe am învățat de la el. Multe le învăț încă, aducând-mi aminte de lucruri așa cum le vedea și cum le făcea el. Mi-ar plăcea sǎ port măcar o bucățică din caracterul lui în mine.

Bunicul meu a murit în somn. În liniște, fără sǎ deranjeze pe nimeni, liniștit că-și lasă în urmă copiii aranjați și treburile  rânduite. Nu l-am mai regăsit pe scaunul lui, așezat în fata casei. Ziua aceea nu a mai venit niciodată.