Cea mai frumoasă declarație de dragoste

Fotografia asta îmi aduce aminte de noi cinci, cam cu vreo 25 de ani în urmă. Numărul ăsta scris atât de negru pe albul din fața mea, m-a dezmorțit ca o ciupeală, ca atunci când vrei să fii sigur că lucrurile se-întâmplă  de-adevăratelea. Mi-e clar că a trecut vreme multă, care gonește tot la vale. Trei copii în trei feluri și trei culori - cum i-a zis cândva mamei un domn care ne observa de pe-o banca în parc - 2 fete cu păr șaten și-un băiat blond, cum e lumina caldă de vară. Cu doi părinti tineri. Am fost suntem copii iubiți, în asta nu am fost trădați niciodată. 

Nu-mi amintesc să fi văzut vreo carte de parenting prin biblioteca alor mei. Cred ca nici nu exista la vremea aia. Dar au știut să fie părinți buni, așa tineri cum erau, ne-au umplut bine de iubire. Când m-a născut, mama avea 23 de ani, tata 26. Tineri absolvenți, la început de drum. S-au descurcat aproape singuri, fără prea mult ajutor. Au completat apoi formula, în anii care au urmat - cinci la număr - a apărut fratele meu, apoi mezina. Munceau amândoi cu normă întreagă, chiar și sâmbăta, ca asa era rostul atunci, și chiar și-așa își găseau timp. Tata avea răbdare pentru joacă și teme, mama făcea prăjituri bune și ne cumpăra cărți faine. Ca părinti s-au completat inconștient, fără un plan prestabilit și fără prea mult studiu de caz. Au improvizat din mers, uneori pana la ore târzii în noapte, umplea celalalt acolo unde apărea spațiu. Noi trebuia să  simțim că ne e bine.

''Orice problemă ai avea, să ne-o spui nouă, pentru ca noi suntem părintii tăi, iar datoria noastră este să-ți rezolvam ție problemele'' mi-a spus cândva tata, care se pricepe la vorbe. Cea mai frumoasă declarație de dragoste. De-atunci, nu mi-a mai fost frică. Nu frică din aia de-ți tremură mădularele de spaimă crezând că nu ai scăpare. Vorbele alea m-au înfipt dreaptă, că orice ar fi, atâta timp cât ei sunt acolo, o să fie bine. Și-așa a fost.

Frica care-ți îngheață sufletul și-ți strangulează rațiunea m-a sufocat abia atunci când am devenit mamă atunci, pentru secvențe scurte, gândul că ceva rău i se poate întâmpla copilului meu, mă năucea și mă arunca în disperare. Am priceput atunci de ce mama, ațipind de multe ori în fotoliu la ore lungi în noapte, aștepta până auzea ușa de la intrare deschizându-se, se ridica apoi și, fără măcar a zice ceva, mergea în dormitor. Abia atunci putea dormi liniștită. 

Mama e dârză, nimic nu-i prea greu sau prea mult. Și e neînfricată, mai ales atunci când e pentru noi. Nu se odihnește niciodată. Tata nu apostrofează, cred cǎ nici nu știe s-o facă. El ține morală blândă, cu tonul moale, de-ai prefera uneori o palmă la schimb. Și cu vorba asta blândă, nicicând cu palma, îți servea un epilog, încât reevaluai de buna voie, ca nu cumva sǎ tulburi privirea aia albastrǎ si linǎ ca marea în varǎ.

  

Acum am crescut. Au devenit bunici și e atât de frumos. Văzându-i cum își privesc nepoții, cu câtă relaxare se joacă, cu câtă răbdare le povestesc, mi-s tare dragi. Și asta e certitudinea ca au făcut totul bine.