când iubește un anxios

Inspiră. Expiră.

Asta repetă continuu mintea mea, 

de când a observat 

că nici la asta nu se mai pricepe prea bine.

Am descoperit asta acum, de curând

când te-am întâlnit pe strada aia strâmtă și rece

din sufletul meu. Nu știu daca ai intuit atunci,

sau poate nici măcar nu te-a interesat,

dar nu prea mai era loc pe-acolo pentru un pas străin.

Așa credeam.

Acum inspiră, apoi expiră.

Parcă așa am văzut în filmul de pe YouTube

în care cică îți recapeți echilibrul

sentimental sau mintal. Sau de care e nevoie.

Că cine mai credea în lumea asta

Că-i de-ajuns doar o privire vagaboandă

- așa cum ai făcut tu cu mine-,

să-mi răstoarne retrograd fiziologia.

Doar inspiră și expiră ritmic.

E important s-o faci corect,

Să-ți rămână măcar mintea limpede

Ca să nu devină sclava acelor fluturi amețiți

care au luat-o razna prin inima ta.

Cum s-o lași abandonată,

pe deasupra și amorezată

și să-i mai și ceri apoi să bată ritmic, 

ca și cum n-ar fi nimic.

Așa că, rămâi consecventă și concentrată

pe respirația aceasta salvatoare.

Ca să eviți un dezastru iminent, 

anticipat de privirea aia hoață

ce-a îndrăznit să privească 

pe strada strâmtă și rece din sufletul tău.

Inspir. Expir.