O răceală impertinentă

Eram studentă, prin anul patru să tot fi fost. Răcită cobză în miez de vară, că deh, doar neînțeleșii răcesc vara, cu ochii injectați, nasul stacojiu și un carusel în loc de cap, rotindu-se perseverent in traiectorii elipsoidale. O adevărată revelație pentru privit. Voiam doar să ajung acasă, sub plapumă, cu un ceai fierbinte în mână, un paracetamol în stomac și să trag un pui sănătos de somn. Răzbisem la cursul de dimineață, mi-e până acum încă neclar ce-oi fi căutat eu acolo în starea aia, dar cu acea exaltare de ambiție îmi și încheiam socotelile pentru ziua aia. Voiam acasă, căldură, somn.

Mă despart de colegele mele, caut țintit un taxi. Găsit. În fața mea, mai multe mașini crem aliniate ascultător una după alta, așteptând clienți noi. Adică pe mine. Dar pe care să-l aleg? Mă îndrept spre cea mai apropiată dintre ele, de la al cărei geam deschis se zărea un domn binevoitor. Salvarea mea, mi-am spus.

-Sunteţi liber? îl întreb eu, gata, gata să dau năvală pe unul din locurile din spate.

-Aș vrea eu domnișoară, îmi răspunde el zâmbăreț.

Mă uit contrariată, ce naiba de răspuns o fi ăsta? Locurile erau toate goale, clar își bate joc de mine. Mai, mai să deschid gura să-i explic eu cum e cu luatul ăsta peste picior, când ridic ochii. Încerc să sfredelesc ceața din ochii mei căutând disperată un semn de taxi pe mașină, nu de alta, dar să știu măcar data viitoare la ce firmă nesimțită nu mai urc eu în mașină. Nimic, nici un semn.  Privesc cu ochii cât cepele celelalte mașini crem, toate aliniate frumos, cu semnul de taxi lipite de ele. Privesc din nou mașina din fața mea. Nimic. Domnul meu zâmbea rezervat, dar cred că mintea lui râdea în hohote. Dintre toate taxiurile înșirate acolo, am poftit exact la mașina crem, în care un domn respectabil își aștepta  cuminte nevasta. 

Cireașa de pe tort din ziua aia minunată.