Despre frică

De fiecare dată când văd o campanie de strângere de fonduri pentru un copil, inima îmi îngheață. Nu suntem mai speciali fiindcă nu ni se întâmplă nouă, nu suntem nici mai buni, nici mai frumoși, nici mai nicicum. Ci doar mai norocoși. Foarte norocoși că nu suntem noi în povestea aia, că avem o șansă neprețuită că povestea nu e a noastră. 

Cu frica nu te pui. Îți înmoaie genunchii, îți oprește respirația, uneori te desfigurează. Te coboară mic de tot într-un neant. Și din acest punct, continuarea depinde de fiecare. Sunt oameni pe care frica îi îngenunchează și rămân acolo. Jos, fără putere, fără speranță. Dar există oameni care, după ce s-au frânt pe genunchi, s-au oprit din cădere, au ales să se ridice, să devină din nou înalți și puternici. Frica scoate din unii oameni o putere pe care nu credeau că ar fi capabili să o posede vreodată. Îmi vin aici în minte exact acei părinți de care spuneam mai sus, munți de voință și stânci de putere care se iau la trântă cu toată nedreptatea ce întunecă privirea copilului lor.  Căci ce poate fi mai nimicitor decât durerea copilului tău. Durerea aia atât de violentă și de vie, ca o operație pe cord deschis. Durerea și teama pe care le simți atunci când știi că singura ta opţiune este victoria și că, dacă nu te ții tare vei rămâne ciunt pe viață. Pentru că, un suflet zdrobit nu se mai poate vindeca vreodată. Și nimic nu îmbolnăvește mai tare o inimă decât dragostea frântă. Iar nicio dragoste nu e mai devastatoare și fragilă  ca cea care își soarbe seva direct din sufletul de părinte.

Cea mai frumoasă descriere pe care am auzit-o a faptului de a fi părinte, este că trăiești ca și cum ai avea inima în afara corpului. Am simțit cu-adevărat frica atunci când am devenit mamă. Când liniștea și fericirea aceea fragilă puteau să se fărâmițeze în mii de cioburi tăioase doar într-o miime de secundă, la ivirea celui mai nedrept  și crunt gând, la cea mai cumplită teamă a unui părinte. Aceea că, copilului tău i se poate întâmpla ceva rău, ceva ce tu, părintele lui, nu vei fi in stare să controlezi. Atunci cădeam în cel mai adânc hău, cu inima făcută țăndări  și știam că, dacă acea groaznică închipuire s-ar adeveri chiar și pentru o secundă, va trebui să învăț să trăiesc cu o inimă stricată. Pentru că nu știu dacă voi avea putere să o mai repar vreodată. Ce gând egoist totuși, doar că durerea din sufletul de părinte este sugativă a ceea ce găsește în ochii copilului său. 

Eu nu știu din care categorie de oameni fac parte. Dar nici nu vreau să aflu vreodată.